O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin
Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.
Luca 11, 33
Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea de lucru şi să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradiţională în care povestea reală este istorisită după o cercetare exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m-ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărţi, dar am înţeles un lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge să influenţeze rezultatul cercetărilor. Cum intenţia mea nu era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea cărţi. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur şi simplu tot ce mi-a fost povestit.
Heron Ryan, 44 de ani, ziarist
Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a deschide ochii, de a arăta minunile din jur.
Nimeni nu-şi sacrifică lucrul cel mai de preţ pe care îl are: dragostea.
Nimeni nu-şi încredinţează visurile în mâinile celor care le pot distruge.
Nimeni, cu excepţia Atenei.
La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi-a cerut să o însoţesc în oraşul Prestopans, în Scoţia. Acolo, profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna următoare, oraşul a oferit iertarea oficială unui număr de optzeci şi unu de persoane – şi pisicilor acestora – executate pentru practici vrăjitoreşti între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.
Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza mărturiilor acuzatoare care susţineau că simţiseră prezenţa spiritelor rele”.
Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele Inchiziţiei, cu camerele de tortură şi rugurile aprinse, alimentate de ură şi răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în gestul acesta: oraşul şi al paisprezecelea Baron de Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” oamenilor executaţi cu atâta brutalitate.
— Suntem în plin secol XXI, iar descendenţii acelor adevăraţi criminali, care au ucis oameni nevinovaţi, încă se mai consideră îndreptăţiţi „să ierte”, înţelegi ce vreau să spun, Heron?
Înţelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să câştige teren. De data asta arma nu este fierul roşu, ci ironia şi represiunea. Oricine îşi descoperă un har – din pură întâmplare – şi îndrăzneşte să vorbească despre el e privit imediat cu neîncredere. Iar soţul, soţia, tatăl, fiul, toţi, în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească despre acel lucru, de frică să nu-şi expună familia ridicolului.
Înainte de a o cunoaşte pe Atena, credeam că toate astea nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un documentar despre vampiri era şi ea un fel de a arăta cât de uşor se lasă înşelaţi oamenii; anumite superstiţii rămân în imaginaţia omului, oricât de absurde ar părea, şi ajung să fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea turiştilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost căutat de un funcţionar al guvernului care a insinuat că aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In mintea acestui funcţionar, eu ajutam la răspândirea legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creştea de la an la an, şi orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar dacă s-ar fi susţinut că respectivul castel era contrafăcut, că Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea.
În clipa aceea am înţeles că, oricât de riguros aş fi fost cu faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă intenţia mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam şi mai multă publicitate. Am renunţat imediat la proiect, chiar dacă apucasem să investesc o sumă frumuşică în călătorie şi în cercetări.
Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaş asupra vieţii mele: am cunoscut-o pe Atena, care îşi căuta mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a aşezat faţă în faţă într-un neînsemnat hol al unui hotel încă şi mai neînsemnat.
Am fost martor la prima ei conversaţie cu Deidre sau Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din lumea mea. Am aplaudat când raţiunea a pierdut bătălia, şi n-am putut decât să mă predau şi să accept că eram îndrăgostit.
Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene şi transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a căror existenţă o ignoram. Această forţă mi-a permis, în cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalţi prieteni jurnalişti şi să scriu despre Atena şi lucrarea ei. şi cum această iubire încă este vie, deşi Atena este moartă, forţa continuă să existe, dar nu mai vreau decât să uit tot ce am văzut şi învăţat. Puteam naviga în această lume numai cu Atena de mână.
