PDF Anul mortii lui Ricardo Reis de Jose Saramago

José Saramago s-a născut la 16 noiembrie 1922 la Azinhaga (Ribatejo), într-o familie modestă. Destinul său scriitoricesc a avut o traiectorie uluitoare, culminând cu decernarea Premiului Nobel pentru Literatură (1998).

Aici se sfârşeşte marea şi începe pământul.[1] Plouă peste oraşul livid, apele râului curg tulburi de mâl, luncile sunt inundate. O navă întunecată vine urcând odată cu fluxul lugubru, e Highland Brigade, care se apropie de cheiul de la Alcântara. Vaporul e englezesc, al Poştei Regale, face naveta pe Atlantic între Londra şi Buenos Aires, ca o suveică pe drumurile mării, înainte, înapoi, oprindu-se mereu în aceleaşi porturi, La Plata, Montevideo, Santos, Rio de Janeiro, Pernambuco, Las Palmas, în această ordine sau în cea inversă, şi, dacă nu va naufragia în timpul călătoriei, va ajunge şi la Vigo şi la Boulogne-sur-Mer, în sfârşit, va intra pe Tamisa aşa cum intră acum pe Tejo, care-i râul mai mare, care-i satul[2]. Vasul nu e mare, are un deplasament de paisprezece mii de tone, dar face bine faţă mării, aşa cum din nou s-a dovedit în această traversare, în care, în ciuda vremii proaste din fiecare zi, dintre călătorii oceanici numai începătorii au suferit de rău de mare sau cei care, mai căliţi, suferă totuşi de o incurabilă delicateţe a stomacului, drept care, fiind atât de primitor şi de confortabil în amenajările sale interioare, i s-a dat afectuos, ca şi lui Highland Monarch, fratele lui geamăn, apelativul intim de vapor de familie. Şi unul, şi celălalt au punţi spaţioase pentru sport şi băi de soare, poţi juca, bunăoară, crichet, care, fiind joc de câmp, e practicabil şi pe valurile mării, demonstrându-se astfel că imperiului britanic nimic nu-i e imposibil, facă-se aşadar voia celui ce porunceşte. În zile blagoslovite cu o vreme blândă, Highland Brigade e grădină pentru copii şi paradis pentru cei vârstnici, dar nu azi, azi plouă şi nu vom reuşi să vedem apusul. Din dosul geamurilor aburite de sare, copiii încearcă să desluşească oraşul cenuşiu, urbe întinsă pe coline, de parcă ar fi alcătuită din case fără etaj, rareori se iţeşte întâmplător câte o turlă înaltă, un fronton mai îndrăzneţ, o formă ce pare ruina unui castel, dacă n-or fi toate o iluzie, o himeră, un miraj creat de mişcătoarea perdea de ape curgând din cerul plin de nori. Copiii străini, pe care natura i-a dăruit mai generos cu virtutea curiozităţii, vor să afle numele acestui loc, şi părinţii îi informează sau îl declină guvernante, nurses, bonnes, fraüleins, ori câte un marinar grăbindu-se la vreo manevră, Lisabona, Lisbon, Lisbonne, Lissabon, patru rostiri diferite, pe lângă cele intermediare şi imprecise, astfel copiii au aflat ce ignorau mai devreme, şi a fost tot ceea ce ştiau, adică nimic, doar un nume, pronunţat cu aproximaţie, spre şi mai acuta confuzie a inteligenţelor juvenile, cu accentul specific al argentinienilor, dacă de ei era vorba, sau al uruguaienilor, brazilienilor şi spaniolilor, căci, scriind corect aceştia Lisabona în castiliană sau portugheză, fiecare zice altceva, cu neputinţă de captat de auzul obişnuit sau de imitaţiile scrisului. Când mâine în zori Highland Brigade va ieşi din radă, de-am avea barem puţin soare şi cer curat, pentru ca mohorâta ceaţă a acestei vremi deplorabile să nu adumbrească definitiv, deşi ţărmul e încă vizibil, amintirile care au şi început să pălească ale călătorilor ce-au trecut pe aici întâia oară, copii care repetă Lisabona, transformând după reguli proprii un nume în altul, adulţi care se încruntă şi se zgribulesc de umezeala generală ce îmbibă lemnele şi fierul, de parcă Highland Brigade ar urca şiroind de ape de pe fundul mării, o navă de două ori fantomă. De bunăvoie şi plăcere nimeni nu şi-ar dori să rămână în acest port.

Puţini sunt cei care vor coborî. Vaporul a acostat, s-a scos scara la sabord, jos, pe ţărm, încep să apară fără grabă hamalii şi docherii, poliţiştii de frontieră ies din refugiul magaziilor şi gheretelor de serviciu, se înfiinţează vameşii. Ploaia s-a mai domolit, dar prea puţin. Călătorii se adună în capul scării, şovăielnici, de parcă n-ar şti că debarcarea a fost autorizată, dacă e carantină, sau s-ar teme de treptele alunecoase, însă ce-i înspăimântă e oraşul tăcut, poate că i-au murit locuitorii şi ploaia curge doar ca să topească în noroi ce-a mai rămas în picioare. De-a lungul cheiului, alte vapoare acostate lucesc stins dincolo de hublourile mate, scripeţii sunt crengi desfrunzite de arbore, macaralele stau nemişcate. E duminică. Dincolo de depozitele de pe chei începe oraşul sumbru, ghemuit după faţade şi ziduri, apărat deocamdată de ploaie, dând poate la o parte câte o tristă perdea brodată, privind afară cu ochii goi şi ascultând cum curge apa de pe acoperişuri, gâlgâind în burlane, până jos, pe bazaltul rigolelor, pe calcarul neted al trotuarelor, în canalele pline, unele dând pe-afară, dacă s-au inundat.

Coboară primii pasageri. Cu umerii gârboviţi sub ploaia monotonă, poartă genţi şi bagaje de mână şi au aerul rătăcit al celor ce-au trăit călătoria ca pe un vis compus din imagini fluide, între mare şi cer, metronomul prorei urcând şi coborând, leagănul valurilor, orizontul hipnotic. Cineva duce în braţe un copil, care, după cât e de tăcut, trebuie să fie portughez, nu s-a gândit să întrebe unde se află ori i-au spus dinainte, când, pentru a adormi mai repede în cabina sufocantă, i-au făgăduit un oraş frumos şi un trai fericit, altă poveste de adormit copiii, căci familia a dus-o rău în emigraţie. Şi o femeie în vârstă, care se încăpăţânează să deschidă o umbrelă, scapă pe jos cutia verde de tablă pe care o ţinea sub braţ, în formă de sipet, şi, lovindu-se de pietrele cheiului, s-a spart, a sărit capacul, s-a crăpat fundul, n-avea nimic de valoare, câteva suvenire dragi, cârpe colorate, scrisori, fotografii împrăştiate, un rozariu din mărgele de sticlă acum sparte, gheme albe maculate, unul a dispărut între zidul cheiului şi bordajul navei, este o pasageră de la clasa a treia.