Când ne-am stabilit în Lanzarote, în februarie 1993, păstrând însă și casa din Lisabona, cumnații mei Marta și Javier, care locuiau deja aici de câțiva ani, împreună cu Luis și Juanjo, nou-veniți, mi-au oferit un caiet care să-mi servească drept jurnal al zilelor noastre din Canare. Mi-au pus doar o condiție: ca din când în când să îi menționez și pe ei.
N-am scris niciodată nimic în caietul cu pricina, dar astfel, și nu prin alte căi, au văzut lumina, vreme de cinci ani, Cadernos de Lanzarote[1]. Acum, fără să mă fi așteptat, mă regăsesc într-o situație asemănătoare. De data asta, totuși, forțele mobilizatoare sunt Pilar, Sergio și Javier, care se ocupă de blog. Mi-au spus că au rezervat un spațiu pe blog și că trebuie să scriu în el, orice, comentarii, reflecții, simple opinii despre una, alta, în fine, despre ce-mi vine. Mult mai disciplinat decât par adeseori, le-am răspuns că, desigur, o s-o fac, atâta vreme cât nu mi se va cere pentru acest Caiet asiduitatea pe care eu însumi mi-o impusesem pentru celelalte. Așadar, în măsura în care aceasta valorează ceva, puteți conta pe mine.
Septembrie 2008
Jose Saramago
Umblând prin niște hârtii care și-au pierdut prospețimea noutății, am dat peste un articol despre Lisabona scris acum câțiva ani și, nu mi-e rușine s-o mărturisesc, m-am emoționat. Poate pentru că nu e vorba, de fapt, de un articol, ci de o scrisoare de dragoste, de dragoste pentru Lisabona. Așa că m-am hotărât s-o împărtășesc cu cititorii și prietenii mei, publicând-o din nou, de data asta pe pagina infinită a internetului, și să-mi inaugurez cu ea spațiul meu personal pe acest blog.
Cuvinte pentru un oraș
Era o vreme când Lisabona nu se numea așa. I se spunea Olisipo pe vremea romanilor.
Olissibona când au cucerit-o maurii, iar aceștia au ajuns să-i spună Aschbouna, poate pentru că nu știau să pronunțe barbarul cuvânt. Când maurii au fost învinși în 1147, după un asediu de trei luni, numele orașului nu s-a schimbat imediat, în orele următoare: presupunând că acela care avea să fie primul nostru rege a trimis o scrisoare familiei, anunțându-și înfăptuirea, cel mai probabil e să fi scris în susul paginii Aschbouna, 24 octombrie, sau Olissibona, însă nicidecum Lisabona. Dar oare când a început Lisabona să fie Lisabona, de fapt și de drept? Au trebuit să treacă cel puțin câțiva ani până să se nască noul nume, cam atâția câți le-au trebuit și cuceritorilor galicieni ca să devină portughezi…
Mărunțișurile acestea istorice nu sunt de mare interes, s-ar zice, dar pe mine m-ar interesa foarte mult, nu doar să aflu, dar să și văd, în sensul propriu al cuvântului, cum s-a transformat de-a lungul timpului Lisabona din zilele acelea. Dacă ar fi existat cinematograful pe-atunci, dacă bătrânii cronicari ar fi fost operatori de cameră, dacă cele o mie și una de schimbări prin care a trecut Lisabona de-a lungul secolelor ar fi fost înregistrate, am fi putut să vedem acea Lisabonă de opt secole crescând și mișcându-se ca o ființă vie, ca florile pe care ni le arată televizorul, deschizându-se în câteva secunde, de la bobocul încă strâns, la splendoarea finală de forme și culori. Cred că aș iubi acea Lisabonă mai presus de orice.
Fizic, ocupăm un spațiu, dar sentimental, suntem ocupați de o amintire. Amintirea unui spațiu și a unui timp, amintirea înăuntrul căreia trăim, ca o insulă între două mări: una căreia îi spunem trecut, alta căreia îi spunem viitor. Putem naviga pe marea trecutului apropiat mulțumită memoriei personale, care a păstrat amintirea itinerariilor ei, dar pentru a naviga pe marea trecutului îndepărtat ar trebui să folosim amintirile acumulate în timp, amintirile unui spațiu în continuă transformare, la fel de fugarnic precum timpul însuși. Un asemenea film al Lisabonei, comprimând timpul și extinzând spațiul, ar fi memoria perfectă a orașului.
Cunoaștem un loc atunci când se întâmplă să coincidem cu el, în timpul și spațiul pe care îl reprezintă. Locul era acolo, a apărut omul, apoi omul pleacă, locul rămâne tot acolo, locul a făcut omul, omul a transformat locul. Când a trebuit să recreez spațiul și timpul Lisabonei în care Ricardo Reis se presupune că și-a trăit ultimul an, știam de la început că cele două noțiuni de timp și de loc nu aveau să coincidă: cea a adolescentului timid, cum eram, închis între limitele condiției sale sociale, și cea a poetului lucid și genial care frecventa cele mai înalte regiuni ale spiritului. Lisabona mea a fost dintotdeauna cea a cartierelor sărace, iar când, mult mai târziu, împrejurările m-au adus să trăiesc în alte medii, amintirea pe care am preferat să o păstrez a fost cea a Lisabonei din primii mei ani, Lisabona oamenilor care au puțin și simt mult, încă rurală în obiceiuri și în înțelegerea lumii.
Probabil nu se poate vorbi de un oraș fără să citezi câteva date notabile din existența sa istorică. Aici, vorbind despre Lisabona, a fost menționată doar una, anume cea a începutului ei portughez, deși n-ar fi așa de grav păcatul preamăririi… Ar fi, da, în cazul în care am ceda acelui gen de exaltare patriotică, cea care, în lipsa unor inamici reali asupra cărora să își asmuță presupusa putere, caută stimuli facili ai evocării retorice. Retoricile comemorative, nefiind neapărat ceva rău, comportă totuși un sentiment de autocomplăcere, care duce la confuzia dintre cuvinte și fapte, atunci când nu le plasează în locul care le aparține de drept.
În acea zi de octombrie, abia-începuta Portugalie a făcut un mare pas înainte, și încă unul atât de hotărât, încât Lisabona nu s-a mai pierdut de atunci. Dar să nu ne îngăduim napoleonica vanitate de a exclama: „Din înălțimile acelui castel, opt sute de ani ne contemplă” – ca apoi să ne aplaudăm unii pe alții pentru că am rezistat atât… Să ne gândim mai degrabă că din sângele vărsat de-o parte sau de alta este făcut sângele care ne curge azi prin vine – nouă, moștenitorilor acestui oraș, fii de creștini și de mauri, de negri și de iudei, de indieni și de galbeni, în fine, de toate rasele și credințele pe care le considerăm bune, de toate credințele și rasele despre care se spune că sunt rele. Să lăsăm în ironica pace a mormintelor acele minți aberante care, într-un trecut nu prea îndepărtat, au inventat pentru portughezi o „zi a rasei” și să ne revendicăm magnificul metisaj, nu doar cel al sângelui, ci mai ales al culturilor, cel care a pus bazele Portugaliei și a făcut-o să dăinuiască până azi.
Lisabona s-a tot transformat în ultimii ani și a reușit să trezească în conștiința cetățenilor săi mugurii forțelor care au smuls-o din marasmul în care căzuse. În numele modernizării, se ridică ziduri de beton peste pietrele vechi, se modifică profilurile colinelor, se schimbă peisajele, se transformă unghiurile de vedere. Dar spiritul Lisabonei supraviețuiește, iar spiritul este cel care face orașele eterne. Fermecat de acea dragoste nebună și acel entuziasm divin care stăpânesc poeții, Camoes a scris cândva despre Lisabona: „… Tu, Lisabonă nobilă, cu anii / Ajunsă-a lumii falnică regină”[2]. Să-i iertăm exagerarea. E de ajuns ca Lisabona să fie pur și simplu cum se cuvine să fie: cultă, modernă, curată, organizată – fără să-și piardă nimic din sufletul ei. Iar dacă toate aceste bunătăți o vor face o regină până la urmă, atunci așa să fie. În republica pe care o alcătuim cu toții, vor fi întotdeauna bine-venite asemenea regine.
Iertare pentru Darwin?
O veste bună, vor spune cititorii mai naivi, presupunând că, după atâtea deziluzii, încă mai există unii. Biserica Anglicană, această versiune britanică a unui catolicism instituit în timpul lui Henric al VII-lea ca religie oficială a regatului, a anunțat o decizie importantă: îi vor cere iertare lui Charles Darwin, acum că se sărbătoresc două sute de ani de la nașterea sa, pentru răutatea cu care l-au tratat după publicarea Originii speciilor și, mai ales, după Originea omului. Nu am nimic împotriva cererilor de scuze, care apar aproape în fiecare zi dintr-un motiv sau altul, mai puțin atunci când utilitatea le e îndoielnică. Chiar dacă Darwin ar fi fost în viață și dispus să se arate binevoitor, zicând „Da, vă iert”, generosul cuvânt n-ar reuși să șteargă nici măcar o singură insultă, o calomnie sau un dispreț din toate câte i-au fost aruncate în față. Singura care ar beneficia de pe urma unui asemenea demers ar fi Biserica Anglicană, care și-ar vedea crescut, fără vreo cheltuială, capitalul unei bune conștiințe. Chiar și așa, e de apreciat regretul, deși tardiv, care poate îl va stimula pe Papa Benedict al XVI-lea, angajat acum într-o manevră diplomatică în ce privește laicismul, să le ceară iertare lui Galileo Galilei și lui Giordano Bruno, în special acestuia din urmă, torturat creștinește, cu toată caritatea, chiar până la rugul pe care a fost ars.
