Dom João, al cincilea cu acest nume în tabela regală, se va duce astă-seară în dormitorul soţiei sale, Dona Maria Ana Josefa, care a venit din Austria de mai bine de doi ani pentru a dărui infanţi coroanei portugheze, dar până astăzi încă nu a căzut grea. Se şopteşte deja la curte, în afara şi înăuntrul palatului, că regina este probabil stearpă, insinuare ferită cu grijă de urechi şi de guri delatoare, şi pe care doar cei apropiaţi îndrăznesc să şi-o împărtăşească. Că vina ar fi a regelui, nici gând, mai întâi fiindcă sterilitatea nu este o meteahnă a bărbaţilor, ci a femeilor, de aceea sunt ele repudiate de atâtea ori, şi apoi, ca probă materială, dacă ar mai fi nevoie de vreuna, fiindcă abundă în regat bastarzii de sămânţă domnească, ba chiar şi acum alaiul lor se mai perindă prin oraş. Pe urmă, cine se istoveşte implorând cerul să-i dea un fecior nu este regele, ci regina, şi aceasta tot din două motive. În primul rând, pentru că un rege, şi cu atât mai mult unul al Portugaliei, nu cere niciodată ceea ce stă doar în puterea lui să dea, iar în al doilea, pentru că, fiind receptacul prin natura ei, femeii îi este dat în mod firesc să fie rugătoare, atât în slujbe organizate, cât şi în acatiste ocazionale. Însă nici stăruinţa regelui, care, cu excepţia vreunei oprelişti canonice sau a unui impediment fiziologic, îşi îndeplineşte viguros datoria domnească şi conjugală de două ori pe săptămână, nici răbdarea şi umilinţa reginei care, pe lângă rugăciuni, se condamnă la o imobilitate totală după ce soţul se retrage din pat şi de deasupra ei, ca să nu se tulbure înţelegerea zămislitoare a lichidelor comune, sărăcăcioase ale ei, din lipsă de stimul şi de timp şi de preacreştină retenţie morală, îmbelşugate ale suveranului, aşa cum este de aşteptat din partea unui bărbat care nu a împlinit încă douăzeci şi doi de ani, nimic din toate astea nu a făcut până astăzi să se rotunjească pântecele Donei Maria Ana. Dar Dumnezeu e mare.–
Aproape la fel de mare ca Dumnezeu este bazilica Sfântul Petru din Roma, pe care regele o înalţă acum. Este o construcţie fără fundaţii sau temelii, sprijinită pe o tăblie de masă, care nu ar avea nevoie să fie chiar atât de solidă pentru povara pe care o suportă, o miniatură de bazilică desfăcută în bucăţele care se îmbină după vechiul sistem de moş şi babă şi care, cu o mână reverenţioasă, sunt culese de către cei patru şambelani. Sipetul de unde sunt scoase miroase a tămâie, iar catifelele stacojii care le învelesc pe fiecare în parte, ca să nu se roadă chipul statuii de muchia pilastrului, lucesc puternic în lumina torţelor groase. Lucrările sunt avansate. Toţi pereţii sunt deja zdravăn prinşi în balamale, semeţe stau coloanele sub cornişa străbătută de inscripţii în latină care explică numele şi titlul lui Paul al V-lea Borghese, şi pe care regele de mult timp a încetat să le mai citească, cu toate că întotdeauna ochii lui se opresc cu desfătare asupra numărului cardinal al respectivului papă, din pricina identităţii cu al său propriu. Căci mare cusur ar fi modestia la un rege. Introduce în găurile potrivite ale arhitravei figurile profeţilor şi ale sfinţilor şi, pentru fiecare, şambelanul face câte o plecăciune, dă la o parte cutele preţioase ale catifelei, iată o statuie oferită în podul palmei, un profet căzut pe burtă, un sfânt cu picioarele în sus, dar nimeni nu ia în seamă aceste involuntare necuviinţe, cu atât mai mult cu cât pe dată regele reconstituie ordinea şi solemnitatea ce se cuvin lucrurilor sacre, îndreptând şi punând la locul lor fiinţele vigilente. Din vârful cornişei, nu Piaţa Sfântul Petru o văd ele, ci pe regele Portugaliei şi pe cei patru şambelani. Văd podeaua tribunei, perdelele dinspre capela regală, iar mâine, la ceasul primei slujbe, dacă între timp nu se întorc în catifele şi în sipet, or să-l vadă pe rege urmărind cu evlavie sfânta jertfă, împreună cu suita sa, din care vor lipsi nobilii care sunt acum prezenţi, pentru că se sfârşeşte săptămână, şi altora le vine rândul la serviciu. Sub tribuna în care ne aflăm, mai este una, şi ea înconjurată de perdele, dar fără nicio construcţie de ridicat, barem o capelă sau un schit, de unde regina asistă cu discreţie la slujbă, nici măcar sfinţenia locului nu a fost prielnică gravidităţii. Acum mai trebuie doar să pună cupola lui Michelangelo, acea minunăţie de piatră, aici în simulacru, care, din pricina excesivelor sale dimensiuni, este ţinută într-un sipet aparte, şi, fiind aceasta punctul culminant al construcţiei, i se acordă o pompă diferită, cu toţii dau o mână de ajutor regelui şi, cu un zgomot răsunător, se îmbucă moşii şi babele în orificiile reciproce, iar opera e gata. Dacă puternicul sunet care a bubuit în toată capela a ajuns cumva prin săli şi nesfârşite coridoare până în camera sau dormitorul unde regina aşteaptă, să afle aşadar că soţul ei soseşte.
Să mai aştepte însă. Deocamdată regele se pregăteşte să meargă la culcare. L-au dezbrăcat şambelanii, l-au îmbrăcat în veşmintele adecvate funcţiei şi stilului, trecându-le ceremonios din mână în mână ca pe nişte moaşte de sfinte care au răposat fecioare, iar asta se petrece în faţa altor slujitori şi paji, acesta care deschide sertarul, acela care trage perdeaua, unul care înalţă flacăra candelei, altul care îi moderează strălucirea, doi care nu se mişcă, doi care îi imită pe aceştia, alţi câţiva care nu se ştie ce fac, nici ce treabă au pe acolo. În sfârşit, dându-şi cu toţii atâta osteneală, regele e gata, unul dintre nobili rectifică o cută finală, altul potriveşte gulerul brodat, peste un minut Dom João al V-lea îşi va îndrepta paşii către dormitorul reginei. Urciorul îşi aşteaptă izvorul.
