Bărbatul care conduce camioneta se numeşte Cipriano Algor, este olar de profesie şi are şaizeci şi patru de ani, deşi la prima vedere pare mai tânăr. Bărbatul de lângă el e ginerele lui, se numeşte Marçal Gacho şi încă n-a împlinit treizeci. Oricum, cu chipul pe care îl are nimeni nu i-ar da atâţia. Cum poate s-a remarcat, amândoi au lipite de prenume nişte patronime insolite cărora le ignoră originea, sensul şi motivaţia. Ar fi probabil nemulţumiţi dacă ar afla vreodată că algor înseamnă răceala intensă a trupului, care vesteşte febra, şi că gacho nu e altceva decât grumazul boului pe care şade jugul. Cel mai tânăr are uniformă, dar nu e înarmat. Cel mai vârstnic poartă haine civile şi pantaloni mai mult sau mai puţin pe măsură, o cămaşă închisă sobru la guler, fără cravată. Mâinile care ţin volanul sunt mari şi puternice, de ţăran, şi totuşi, poate din pricina contactului cotidian cu moliciunea argilei, la care-l obligă meseria, sugerează sensibilitate. Mâna dreaptă a lui Marçal Gacho n-are nimic deosebit, dar podul palmei stângi poartă o cicatrice cu aspect de arsură, mergând în diagonală de la baza degetului mare până la baza degetului mic. Camioneta nu-şi merită numele, e doar o furgonetă de mărime mijlocie, un model demodat, şi e plină de vase. Când cei doi bărbaţi au ieşit din casă, cu douăzeci de kilometri înainte, cerul abia începuse să se lumineze, acum dimineaţa a adus în lume destulă lumină ca să putem observa cicatricea lui Marçal Gacho şi să ghicim sensibilitatea mâinilor lui Cipriano Algor. Călătoresc cu viteză redusă din cauza fragilităţii încărcăturii, dar şi a neregularităţilor pavajului. Livrarea mărfurilor care nu sunt considerate de primă sau secundă necesitate, e cazul vaselor rustice, se face, în acord cu orarele stabilite, la jumătatea dimineţii, dar cei doi bărbaţi au plecat cu noaptea în cap pentru că Marçal Gacho trebuie să semneze condica de prezenţă cu cel puţin o oră înainte ca porţile Centrului să se deschidă pentru public. În ziua când nu-şi aduce ginerele, dar are vase de transportat, Cipriano Algor nu trebuie să se trezească aşa devreme. Totuşi, din zece în zece zile, el se angajează să-l ia pe Marçal Gacho de la lucru ca să-şi petreacă împreună cu familia cele patruzeci de ore libere la care are dreptul, şi tot el îl aduce punctual înapoi, cu sau fără vase în lăzile din furgonetă, la responsabilităţile şi obligaţiile lui de gardian intern. Fiica lui Cipriano, Marta, având şi numele de Isasca, după mama acum decedată, plus Algor, după tată, se bucură de prezenţa soţului în casă şi în pat numai şase nopţi şi trei zile în fiecare lună. În noaptea anterioară acesteia a rămas gravidă, dar încă nu ştie.
Zona e înnegrită, murdară, nu merită s-o privim de două ori. Cineva a dat acestor enorme întinderi cu un aspect deloc campestru numele tehnic de Centură Agricolă şi, de asemenea, prin analogie poetică, cel de Centură Verde, dar singurul peisaj pe care ochii reuşesc să-l distingă de-o parte şi de alta a şoselei, acoperind fără vreo întrerupere perceptibilă multe mii de hectare, sunt mari depozite cu acoperiş plat, dreptunghiulare, construite dintr-un plastic de o culoare neutră pe care vremea şi praful au transformat-o încetul cu încetul în cenuşiu. Înăuntru, departe de ochii trecătorilor, cresc plante. Pe drumuri secundare care dau în şosea, ies, ici şi colo, camioane şi tractoare cu remorci încărcate de vegetale, dar grosul transportului s-a efectuat în timpul nopţii, cele de acum fie că au o excepţională autorizaţie expresă să facă predarea mai târziu, fie au dormit prea mult. Marçal Gacho şi-a tras discret mâneca stângă a hainei ca să se uite la ceas, este îngrijorat pentru că traficul devine tot mai aglomerat şi pentru că ştie că, de aici înainte, când vor pătrunde în Centura Industrială, dificultăţile vor creste. Socrul remarcă gestul, dar nu zise nimic, ginerele lui e un tânăr simpatic, fără îndoială, dar e nervos, din rasa agitaţilor din născare, mereu îngrijorat de trecerea timpului, chiar dacă îi prisoseşte, caz în care nu ştie ce să pună în el, în timp, se înţelege, Cum va fi când va ajunge la vârsta mea, se gândi. Lăsară în urmă Centura Agricolă, şoseaua, acum şi mai murdară, traversează Centura Industrială, o ia printre instalaţii industriale de toate dimensiunile, activităţile şi tipurile, cu depozite sferice şi cilindrice de combustibil, staţii electrice, reţele de canalizare, conducte de aer, punţi suspendate, tuburi de toate grosimile, unele roşii, altele negre, coşuri scuipând în atmosferă fuioare de fum toxic, macarale cu braţe lungi, laboratoare chimice, rafinării de petrol, mirosuri fetide, amare sau dulcege, zgomote stridente de burghie, zumzăit de ferăstraie mecanice, lovituri brutale de ciocane pneumatice, din când în când câte o zonă de tăcere, nimeni nu ştie ce se produce acolo. Atunci Cipriano Algor spuse, Nu te teme, ajungem la timp, Nu mă tem, răspunse ginerele, ascunzându-şi cu greu neliniştea, Ştiu, era o vorbă acolo, spuse Cipriano Algor. Viră spre o stradă paralelă, rezervată circulaţiei locale, Vom scurta drumul pe aici, spuse, dacă ne întreabă poliţia de ce am ieşit din şosea, aminteşte-ţi ce-am stabilit, avem ceva de rezolvat la una dintre fabrici înainte să ajungem în oraş. Marçal Gacho respiră adânc, când traficul se complica pe şosea, socrul, mai devreme sau mai târziu, ajungea s-o ia pe scurtătură. Se temea doar că nu va fi atent şi că va lua hotărârea prea târziu. Din fericire, în ciuda aprehensiunilor şi a avertismentelor, nu fuseseră niciodată opriţi de poliţie. Odată şi-odată se va convinge că nu mai sunt un copil, se gândi Marçal, nu trebuie să-mi amintească tot timpul de treburile pe care chipurile le avem la fabrică. Niciunul nu-şi închipuia că tocmai uniforma de gardian al Centrului pe care o purta Marçal Gacho era motivul veşnicei toleranţe sau indiferenţei binevoitoare a poliţiei rutiere, nu simplul rezultat al unor multiple întâmplări sau al soartei încăpăţânate, cum probabil ar fi sunat răspunsul dacă i-am întreba de ce cred că n-au fost amendaţi până acum. Dacă ar şti, Marçal Gacho poate că s-ar împăuna în faţa socrului cu greutatea autorităţii pe care i-o conferă uniforma, dacă ar şti, Cipriano Algor poate că ar începe să vorbească despre ginere cu mai puţină condescendenţă ironică. E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrâneţea nu poate cât ştie.
