Când Joana Carda a tras o linie pe pământ cu nuiaua de velniş, toţi câinii din Cerbère s-au pornit pe lătrat, stârnind panică şi groază printre localnici, deoarece încă din cele mai vechi timpuri se credea că, dacă vor lătra animalele canine, care acolo fuseseră întotdeauna mute, asta înseamnă că lumea universală va pieri de îndată. Cum de s-a format adânc înrădăcinata superstiţie, sau oarba convingere, care e în multe cazuri expresia alternativă paralelă, nimeni nu-şi mai aduce azi aminte, deşi, prin meşteşugul şi harul acelui binecunoscut joc de a asculta o poveste şi de a o repeta cu o virgulă nouă, obişnuiau bunicile franţuzoaice să-şi distreze nepoţeii cu fabula care spune că, exact în acel loc, în comuna Cerbère, departamentul Pirineilor Orientali, lătrase, în erele greceşti şi mitologice, un câine cu trei capete, care răspundea la pomenitul nume de Cerbère când îl chema luntraşul Caron, cel care îi purta de grijă. De asemenea, nu se ştie prin ce mutaţii organice va fi trecut faimosul şi răsunătorul specimen canin până să ajungă la muţenia istorică şi dovedită a descendenţilor săi degeneraţi cu o singură căpăţână. Totuşi, şi acest punct al învăţăturii puţini îl ignoră, mai cu seamă dacă aparţin generaţiei veterane, câinele Cerber, aşa cum se scrie şi se rosteşte în limba noastră, păzea cu străşnicie intrarea infernului, ca nu cumva să îndrăznească sufletele să iasă, şi atunci, poate că dintr-o ultimă milostivire a zeilor muribunzi, au tăcut toţi câinii viitori pentru tot restul veşniciei, sperându-se că, prin tăcere, se şterge din memorie regiunea infernală. Dar, neputând veşnicia să dureze veşnic, după cum explicit ne-a învăţat epoca modernă, a fost de ajuns ca în acele zile, la sute de kilometri de Cerbère, într-un loc din Portugalia al cărui nume îl vom pomeni mai târziu, a fost de ajuns ca femeia numită Joana Carda să tragă o linie pe pământ cu nuiaua de velniş pentru ca toţi câinii de dincolo să iasă în stradă gălăgioşi, tocmai ei care, repetăm, nu lătraseră niciodată. Dacă pe Joana Carda ar întreba-o cineva ce-i venise să tragă o linie pe pământ cu un băţ, gest mai degrabă de adolescentă lunatică decât de femeie cu capul pe umeri, dacă nu se gândise la urmările unui fapt ce părea fără noimă, şi tocmai acestea, luaţi aminte, sunt cele mai primejdioase, poate că ar răspunde. Nu ştiu ce mi-a venit, băţul era jos, l-am luat şi-am tras linia, Nu v-a trecut prin nun. Te că putea fi o nuieluşă fermecată, şi-apoi întotdeauna am auzit spunându-se că nuieluşele fermecate sunt făcute din aur şi cristal, cu un nimb luminos şi cu o stea în vârf, Ştia-ţi că e o nuia de velniş, Eu nu mă prea pricep la copaci, pe urmă am aflat că velnişul e totuna cu ulmul, iar ulmul e totuna cu vânjul, niciunul cu puteri supranaturale, chiar dacă numele e altul, dar în cazul ăsta sunt convinsă că şi un băţ de chibrit ar fi avut acelaşi efect, De ce spuneţi asta, Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, şi are multă forţă, nu-i poţi rezista, de mii de ori i-am auzit pe oamenii mai în vârstă spunând asta, Credeţi în fatalitate, Cred în ceea ce trebuie să se întâmple.
La Paris s-a râs mult de plângerile primarului, care parcă telefona dintr-o poiată de câini, la ora amiezei când trebuie hrăniţi dulăii, şi numai după repetatele rugăminţi ale unui deputat al primăriei, născut şi crescut în comună, aşadar cunoscător al legendelor şi poveştilor locale, au fost în cele din urmă trimişi spre sud doi veterinari calificaţi de la Deuxiéme Bureau, cu misiunea specială de a studia fenomenul neobişnuit şi de a prezenta un raport şi propuneri de acţiune. Între timp, disperaţi, în pragul asurzirii, localnicii împrăştiaseră pe străzile şi prin pieţele agreabilei staţiuni balneare, acum staţiune infernală, zeci de cocoloaşe de carne otrăvite, metodă de maximă simplitate, a cărei eficienţă fusese confirmată de experienţă în toate vremurile şi pe toate meridianele. Din toată haita, n-a murit decât un câine, însă lecţia a fost imediat însuşită de supravieţuitori, care, într-o clipită, mârâind, lătrând şi urlând, s-au adunat pe câmpiile dimprejur, unde, fără vreun motiv aparent, în câteva minute au amuţit. Când, în sfârşit, au ajuns şi veterinarii, li s-a prezentat tristul Médor, rece, umflat, atât de diferit de animalul fericit care îşi însoţea stăpâna la cumpărături, şi căruia, fiind de acum bătrân, îi plăcea să doarmă nepăsător la soare. Totuşi, cum dreptatea încă nu a părăsit de tot această lume, a hotărât Dumnezeu, poetic, ca Médor să moară din pricina cocoloşului de carne pregătit de stăpâna preaiubită, care, e bine să se ştie, avea în vedere o anumită căţea din vecini ce-şi făcea veacul în grădina ei. Cel mai în vârstă dintre veterinari, în faţa rămăşiţelor funebre, a spus, Să facem autopsie, şi zău că nu merita osteneala, de vreme ce fiecare locuitor din Cerbére ar fi putut, dacă ar fi vrut, să depună mărturie pentru causa mortis, dar scopul ascuns al Facultăţii, cum i se spunea în argoul serviciului secret, era să se treacă, într-ascuns, la examinarea corzilor vocale ale unei jivine care, între muţenia acum definitivă prin moarte şi tăcerea care păruse să fie pentru toată viaţa, avusese totuşi câteva ore de glăsuire şi putea fi deci la fel cu ceilalţi câini. Au fost eforturi zadarnice, Médor nici măcar nu avea corzi. Au rămas înmărmuriţi chirurgii, dar primarul şi-a spus părerea, administrativă şi înţeleaptă, Nu-i de mirare, de atâtea secole n-au mai lătrat câinii din Cerbére, că li s-a atrofiat organul, Şi-atunci cum se face că, deodată, Asta nu ştiu, nu-s veterinar, dar grijile noastre s-au sfârşit, les chiens au dispărut, acolo unde sunt nici nu se mai aud. Médor, spintecat şi cusut de mântuială, a fost înapoiat stăpânei înlăcrimate, ca o remuşcare vie, că aşa sunt remuşcările chiar şi după ce au murit. Pe drumul spre aeroport, unde urmau să ia avionul spre Paris, veterinarii au căzut de acord să treacă sub tăcere, în raport, intrigantul fenomen al corzilor vocale dispărute. Şi se pare că pentru totdeauna, deoarece în aceeaşi noapte a început să dea raită prin Cerbére un câine enorm cu trei capete, înalt cât un copac, dar tăcut.
Cam în aceste zile, poate mai înainte, poate după ce trăsese Joana Carda linia pe pământ cu nuiaua de velniş, se plimba un bărbat pe plajă, era pe înserate, când foşnetul valurilor de-abia se aude, scurt şi reţinut ca un suspin fără motiv, iar acest bărbat, care va spune mai târziu că se numeşte Joaquim Sassa, umbla pe linia mareei care separă nisipurile uscate de cele umede, şi din când în când se apleca să ia câte o scoică, un cleşte de rac, un fir de algă verde, nu rareori ne pierdem astfel timpul, la fel şi-l pierdea şi acest trecător solitar. Cum nu avea nici buzunare, nici sacoşă în care să-şi pună lucrurile găsite, îi înapoia apei resturile moarte când îşi umplea mâinile, să-i dăm mării ceea ce-i aparţine mării, pământul să rămână cu pământul. Dar orice regulă are şi excepţii, şi o piatră care se vedea mai în faţă, destul de departe ca să rămână neatinsă de maree, a fost ridicată de Joaquim Sassa, şi era grea, mare ca un disc, neregulată, dacă ar fi fost din celelalte uşurele, cu contururi netede, tocmai bune să încapă între degetul mare şi arătător, Joaquim Sassa ar fi aruncat-o ca să atingă uşor apa lină şi să o vadă sărind, încântat ca un copil de neîndemânarea lui, şi apoi, după impulsul iniţial, scufundându-se, piatră ce păruse să aibă o soartă bine orânduită, uscată de soare, udată doar de ploaie, şi până la urmă scufundându-se în adâncurile întunecate pentru a aştepta un milion de ani până ce această mare se va evapora, sau, retrăgându-se, apele vor face să se reîntoarcă pe pământ pentru un alt milion de ani, dându-i timpului răgazul de a coborî pe plajă un alt Joaquim Sassa, care fără să ştie va repeta gestul şi mişcarea, să nu spună nimeni, N-am s-o fac, sigură şi neclintită nu e nicio piatră.
