Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ. Pe fondul alb, literele negre spun Arhiva Generală a Stării Civile. Smalţul e plesnit şi spart pe alocuri. Uşa e veche, ultimul strat de vopsea cafenie a început să se cojească, vinele lemnului, vizibile, amintesc de o piele zbârcită. Faţada are cinci ferestre. De cum păşeşti peste prag, simţi mirosul de hârtie veche. Nu trece, bineînţeles, nicio zi fără să intre noi hârtii în Arhivă, ale persoanelor de sex masculin şi de sex feminin care se nasc afară, însă mirosul n-apucă niciodată să se schimbe, în primul rând pentru că, de îndată ce iese din fabrică, soarta oricărei hârtii este să înceapă să se învechească, iar în al doilea rând pentru că, mai frecvent pe hârtia veche, dar de multe ori şi pe hârtia nouă, nu trece o zi fără să fie scrise cauze de decese, cu respectivele date şi locuri, fiecare contribuind cu propriul miros, nu întotdeauna supărător pentru mucoasele olfactive, aşa cum o demonstrează anumite efluvii aromatice care, din când în când, plutesc, aproape imperceptibile, prin atmosfera Arhivei Generale şi în care nările mai fine recunosc un parfum pe jumătate roză, pe jumătate crizantemă.
În dosul uşii se iveşte un paravan înalt, cu două canaturi de sticlă prin care se pătrunde în uriaşa sală dreptunghiulară unde lucrează funcţionarii, separaţi de public printr-un pupitru lung ce uneşte cei doi pereţi laterali, cu excepţia, la una din extremităţi, a unei tăblii rabatabile care permite trecerea spre interior. Dispoziţia locurilor în sală respectă în mod firesc precedenţele ierarhice, şi fiind, cum era de aşteptat, armonioasă din acest punct de vedere, la fel este şi din punct de vedere geometric, ceea ce e o bună dovadă că nu există nicio contradicţie ireconciliabilă între estetică şi autoritate. Primul şir de mese, paralel cu pupitrul, este ocupat de opt registratori cărora le revine sarcina să răspundă cererilor publicului. În spatele lui, centrat în acelaşi mod în raport cu axa mediană care, pornind de la uşă, se pierde în depărtare, la hotarele obscure ale edificiului, se află alt şir, format din patru mese. Acesta aparţine inspectorilor. Dincolo de ei se zăresc subşefii, iar aceştia sunt în număr de doi. În sfârşit, izolat, singur, aşa cum se cuvine să fie, conservatorul, numit şef în relaţiile cotidiene.
Distribuirea atribuţiilor pe ansamblul funcţionarilor respectă o regulă simplă, aceea că membrii fiecărei categorii sunt datori să execute toată munca de care sunt capabili, în aşa fel încât numai o minimă parte din ea să treacă în sarcina categoriei următoare. Asta înseamnă că registratorii sunt obligaţi să lucreze fără întrerupere de dimineaţa până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subşefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată. Continua agitaţie a celor opt din faţă, care ba se aşază, ba se ridică, într-un du-te-vino continuu de la masă la pupitru, de la pupitru la fişiere, de la fişiere la arhivă, repetând fără odihnă acestea şi alte secvenţe şi combinaţii în faţa indiferenţei superiorilor, atât a celor imediaţi, cât şi a celor îndepărtaţi, este un factor indispensabil pentru a înţelege cum de au fost cu putinţă abuzurile, abaterile şi falsificările, întristător de uşor de înfăptuit, care constituie materia centrală a relatării de faţă.
Pentru a nu pierde firul conducător într-un subiect de o asemenea transcendenţă, se cuvine să aflăm mai întâi unde sunt instalate şi cum funcţionează arhivele şi fişierele. Sunt divizate, în mod structural şi esenţial, ori, dacă vrem să folosim cuvinte simple, în conformitate cu legea firii, în două mari secţiuni, cea a arhivelor şi fişierelor celor morţi şi cea a fişierelor şi arhivelor celor vii. Actele celor care nu mai sunt în viaţă se află mai mult sau mai puţin orânduite în partea din spate a edificiului, al cărui perete din fund, din pricina creşterii de nestăvilit a numărului de defuncţi, trebuie din când în când dărâmat şi reclădit câţiva metri mai încolo. Cum se va deduce cu uşurinţă, dificultăţile de plasare a celor vii, deşi îngrijorătoare, având în vedere că lume se naşte tot timpul, sunt mult mai puţin presante şi, până acum, au fost rezolvate în mod destul de satisfăcător, fie recurgându-se la compresia mecanică pe orizontală a dosarelor individuale puse pe rafturi, cazul arhivelor, fie prin utilizarea unor cartonaşe fine şi ultrafine, cazul fişierelor, în pofida incomodei probleme menţionate, pe care o reprezintă peretele din fund, merită toate laudele spiritul de prevedere al arhitecţilor istorici care au proiectat Arhiva Generală a Stării Civile, propunând şi susţinând, împotriva opiniilor conservatoare emise de anumite spirite înguste cu privirea întoarsă spre trecut, instalarea a cinci gigantice corpuri de rafturi care se înalţă până la tavan în spatele funcţionarilor, mai retras corpul din centru, care aproape atinge jilţul conservatorului, şi foarte avansate extremităţile corpurilor laterale, până lângă pupitru, rămânând celelalte două, cum s-ar spune, la jumătate de drum. Considerate ciclopice şi supraomeneşti de către toţi observatorii, aceste construcţii se întind în interiorul clădirii mai departe decât poate cuprinde privirea, aceasta şi pentru că, de la un punct încolo, se instaurează întunericul, lămpile aprinzându-se numai când trebuie consultat un anumit dosar. Corpurile de rafturi mai apropiate sunt cele ce suportă greutatea celor vii. Morţii, mai bine zis hârtiile lor, stau departe, mult spre interior, într-o dezordine mai mare decât ar trebui s-o permită respectul, de aceea regăsirea lor dă atâta bătaie de cap atunci când vreo rudă, vreun notar sau alt reprezentant al justiţiei vin la Arhiva Generală pentru a cere certificate sau copii după documente din alte vremi. Dezorganizarea acestei părţi a arhivei este provocată şi agravată de faptul că tocmai decedaţii cei mai vechi sunt aşezaţi cel mai aproape de aria denumită activă, în imediata vecinătate a celor vii, constituind, după inteligenta definiţie a şefului Arhivei Generale, o povară de două ori moartă, dat fiind faptul că extrem de rar se întâmplă să întrebe cineva de ei, doar la mari intervale de timp se prezintă aici câte un excentric cercetător de amănunte istorice fără prea mare relevanţă. Dacă nu se va hotărî într-o zi separarea celor morţi de cei vii, clădind altundeva o nouă Arhivă pentru găzduirea exclusivă a defuncţilor, situaţia va rămâne fără soluţie, aşa cum s-a văzut când unuia dintre subşefi, într-un moment de proastă inspiraţie, i-a venit ideea să propună ca ordonarea arhivei morţilor să fie făcută în sens contrar, mai încolo cei îndepărtaţi în timp, mai încoace cei de dată recentă, cu scopul de a facilita, birocratice vorbe, accesul la defuncţii contemporani, care, cum bine se ştie, sunt autori de testamente, furnizori de moşteniri şi, ca atare, previzibile obiecte de dispută şi de contestaţii de când trupurile încă le sunt calde. Sarcastic, conservatorul a aprobat ideea, cu condiţia ca acela care făcuse propunerea să-şi ia chiar el sarcina să împingă spre străfundurile Arhivei, zi de zi, masa gigantică a dosarelor individuale ale morţilor trecutului, pentru ca, în spaţiul astfel recuperat, să-şi afle un loc proaspeţii răposaţi. Vrând să-şi facă uitată stupida şi irealizabila idee, ca şi pentru a-şi distrage spiritul de la umilinţa încercată, subşeful n-a avut altă idee mai bună decât să le ceară funcţionarilor să-i cedeze câte ceva din sarcinile lor, încâlcind astfel, atât în sus, cât şi în jos, istorica pace a ierarhiei. De la acest episod a crescut neglijenţa, a prosperat delăsarea, s-a accentuat incertitudinea, aşa încât, într-o bună zi, în labirinticele catacombe ale arhivei morţilor s-a pierdut un cercetător, care, la câteva luni după absurda propunere, se prezentase în Arhiva Generală pentru a efectua nişte investigaţii heraldice ce-i fuseseră comandate. A fost descoperit, aproape printr-o minune, abia după o săptămână, flămând, însetat, epuizat, delirând, încă în viaţă doar graţie disperatului expedient de a ingurgita enorme cantităţi de hârtie veche care, netrebuind mestecată pentru că se destrăma în gură, nu zăbovea în stomac, nici nu-l alimenta. Şeful Arhivei Generale, care deja ceruse să-i fie aduse pe birou fişa şi dosarul imprudentului istoric pentru a-l înscrie în catalogul morţilor, se hotărî să treacă cu vederea aceste pagube, atribuite oficial şobolanilor, emiţând apoi un ordin de serviciu care stipula, ameninţând, în caz de contravenţie, cu amendă şi reţinere din salariu, obligaţia de a utiliza firul Ariadnei pentru toţi cei care aveau treabă în arhiva morţilor.
