Ellia

 

          Capitolul I.

          Sunase miezul nopţii la toate ceasornicele de pe bulevardul Italienilor.

          Era în ianuarie 1853, într-o sâmbătă, zi de bal la Operă.

          Era un ger aspru, cerul era senin, iar luna strălucea în toată splendoarea ei.

          Bulevardul părea la fel de aglomerat ca în timpul zilei. Trăsurile se încrucişau, pietonii umpleau trotuarele, măştile circulau vesele prin mulţime.

          Era timpul când Opera, luminată de o mare ghirlandă de foc, îşi deschidea porţile, ora la care orchestra, intona primele acorduri.

          Aşezaţi în faţa cafenelei Riche, la colţul străzii Le Pelotier, se aflau doi tineri înfăşuraţi în nişte blăni călduroase. Erau la doi paşi de docarul lor, al cărui splendid armăsar irlandez era cu greu ţinut în loc de un lacheu înalt, îmbrăcat într-o haină albastru-deschis, cu guler de blană de vulpe.

          — Scumpul meu Gontran, zise, unul dintre tineri, e cam curioasă ideea ta de a mă duce astă-seară la balul Operei. Ştii bine că acolo nu se mai duce nimeni de cincisprezece ani cel puţin şi că nu mai întâlneşti decât femei care nu mai au acces în lumea bună sau n-au avut niciodată.

          — Scumpul meu Arthur, răspunse celălalt, ai citit multe romane?…

          — Destul de multe.

          — Toate romanele încep la balul Operei; şi cele inventate, şi cele care se desfăşoară în realitate.

          — Teoria ta este foarte ciudată!…

          — Dar este adevărată.

          — Şi ai de gând să începi primul capitol al unui astfel de roman astă-seară?

          — Poate.

          — Ai vreo întâlnire?

          — Da.

          — Cu cine?

          — Mai bine citeşte!

          Şi omul căruia amicul său îi spusese Gontran, scoase din buzunar un mic portofel de piele, iar din el o scrisoare destul de voluminoasă, pe care o întinse amicului său, vicontele Arthur de Chenevières.

          Acesta o desfăcu încet, ceru o lumânare şi, înainte de a citi, făcu următoarea reflecţie cu glas tare:

          — Slova îşi are sufletul ei, ca şi oamenii; o scriere sigură şi apăsată denotă un caracter rece, calm şi decis: o scriere alungită şi tremurată, trădează în general, o femeie uşoară. Femeia care scrie modistei sau omului de afaceri, are o scriere cu totul diferită de aceea pe care o întrebuinţează când dă prima întâlnire omului iubit.

          — Aceasta este foarte adevărat.

          — Mâna care a scris biletul acesta, urmă Arthur de Chenevières, este a unei femei.

          — Adevărat…

          — Când l-a scris însă, nu tremura.

          — O!… asta se vede bine.

          — Prin urmare nu te iubeşte.

          Baronul Gontran de Neubourg începu să râdă.

          — Citeşte, zise el, şi vei vedea că nu este deloc vorba de amor între mine şi corespondentul meu anonim.

          Arthur citi cu jumătate de voce: „Într-o seară de decembrie, anul trecut, adică acum vreo şase săptămâni, baronul Gontran de Neubourg s-a întâlnit pe bulevard, în faţa cafenelei Anglais, cu trei dintre amicii săi, care fumau liniştiţi în lumina lunii, după ce ieşiseră de la club.

          Cei trei erau: vicontele Arthur de Chenevières, lordul Blakstone şi marchizul Albert de Verne.”

          — Bun! se întrerupse Arthur, e cam bizară doamna. Începutul are aerul unui prim capitol de foileton.

          — Continuă, zise baronul.

          Domnul de Chenevières urmă: „Baronul Gontran de Neubourg mergea singur şi visător şi, dacă nu l-ar fi zărit amicii săi ca să-l oprească, fără îndoială că ar fi trecut înainte fără să-i bage în seamă.

          — Unde te duci baroane? îi strigă vicontele.

          — Nicăieri.

          — Cum aşa?…

          — Mă plimb.

          — Fără nici o ţintă?…

          — Visez… este destul atât… Bună seara, domnilor, de unde veniţi?

          — De la club.

          — Şi unde vă duceţi?

          — Ne plimbăm, numai că în loc să visăm vorbim.

          — Despre ce vorbiţi?

          — Lordul Blakstone pretinde că suferă de spleen.

          — Lordul Blakstone are dreptate, este englez şi cerul e limpede. Un englez fără ceaţă este ca un corp fără suflet.

          — De Verne, urmă vicontele, se plictiseşte.

          — Şi tu? întrebă baronul.

          — La fel ca de Verne.