Ciclul „Dramele Parisului”
SERIA A IV-A
CAVALERII NOPŢII
Testamentul Lui Grain De Sel
Episodul 3
Călătorul care trece fluviul Loire, la Orléans, îndreptându-se spre sud, întâlneşte la nici două leghe depărtare un ţinut nisipos, arid şi acoperit de brazi. Este Sologne.
Sologne este o regiune nesănătoasă, cu miasmele frigurilor, monotonă, dar al cărui aspect general este de o melancolie şi de o poezie incontestabile.
Din când în când, de pe marginea drumului, se zăresc turnurile roşii ale vreunui mic castel de cărămizi, pierdut în mijlocul pădurii.
Uneori, dimineaţa, la răsăritul soarelui, se aude răsunând o fanfară şi se vede trecând câte o căprioară urmărită cu înverşunare de câinii de vânătoare din Poitou.
La nord e Orléans, oraş puţin cam monoton, poate, dar care pentru acel ce locuieşte într-însul, e cel mai bun oraş din lume.
La est se află Vierzon, capitala minerilor, oraş care nu doarme nici ziua, nici noaptea.
La vest este Chambord, frumoasa locuinţă, palatul înconjurat de mari păduri; puţin mai departe este Blois, oraş cuceritor, care îşi aminteşte încă de oaspeţii săi iluştri.
Apoi, la sud, se află Berri, cântat de George Sand; Berri, ţara legendelor şi a pădurilor stufoase.
Între Motte-Beuvron şi Nouan, ţinutul este cu totul acoperit de păduri; în mijlocul acestora, aproape la cinci kilometri depărtare de calea ferată, se află o locuinţă care datează din secolul trecut, şi care, ca toate construcţiile din acel ţinut, e zidită din cărămizi roşii.
E un castel?
S-ar putea spune aceasta văzând cele două turnuri hexagonale ce se află la faţada sudică şi sutele de arbori bătrâni care formau de jur împrejur un parc imens.
Totuşi, în ţinut, în loc de a numi castel această clădire, locuitorii o numesc Martinière.
Martinière aparţinea înainte de revoluţia din 1889 unui anume Martin. De aici i-a venit numele de Martinière.
Domnul Martin murise la începutul imperiului şi pământul său din Sologne fusese cumpărat de un anume Bernard.
Acest Bernard se îmbogăţise din comerţul cu pânză şi lână. Plin de prostie şi vanitate, el pusese să se scrie în litere de aur pe poarta parcului său Castelul Martinière. Dar în ţinut, locuitorii continuară să numească acea clădire Martinière.
Domnul Bernard, care-şi căsătorise unicul fiu cu o femeie neplăcută, înaltă şi slabă, vroia să treacă drept un mare senior. El interzisese vânătoarea în pădurile sale, era nemilos cu braconierii şi căuta să se împrietenească cu vecinii săi.
Braconierii fură băgaţi în închisoare, dar vecinii îi închiseră uşa.
De altfel, senioria lui fu de scurtă durată, căci sosi Restauraţia.
Domnul Bernard dădu două falimente şi se ruină. În aplauzele vecinilor, pe care luxul grotesc al acestui bătrân comis-voiajor îi întristase adesea.
Baronul Passe-Croix, un gentilom, care revenea din emigrare, socru al generalului marchiz de Morfontaine, cumpărase în fine Martinière şi locuise într-însa până la moartea lui, apoi o lăsase fiului său, acel baron de Passe-Croix care trebuia să fie în cele din urmă unul din ucigaşii contelui Main-Hardye mai întâi, şi la urmă al nenorocitei Daniela de Morfontaine.
În 184…, în luna noiembrie, baronul se afla încă la Martinière, supunându-se modei engleze, care cerea să se petreacă la ţară şi o parte a iernii.
Domnul de Passe-Croix era atunci un om de aproape 42 de ani.
Baroneasa, soţia sa, atinsese vârsta de 36 de ani.
Doi copii fuseseră fructul căsătoriei lor: un băiat care trebuia să termine şcoala din Saint-Cyr în anul următor, şi o fată de 16 ani, frumoasă aşa cum fusese mama ei, şi care se numea Flavia.
Deci, în luna octombrie, anul 184…, într-o seară, oaspeţii din Martinière auziră, de la o depărtare de un sfert de leghe de locuinţa lor, răsunând cu putere o goarnă.
În acel moment în salon se aflau trei persoane: domnul şi doamna de Passe-Croix şi fata lor.
Doamna de Passe-Croix, care stătea la o masă şi broda, îşi întrerupea din când în când lucrul spre a arunca pe furiş o privire fiicei sale.
Baronul, trântit în fotoliul său, lângă foc, îşi citea ziarul.
Cât despre Flavia, aşezată în faţa tatălui ei, stătea cu ochii plecaţi şi părea a fi prada unei adânci meditaţii. Sunetul trompetei îi făcu să tresară.
— Oh! oh! zise domnul de Passe-Croix, Victor să se întoarcă deja?
— Asta e foarte puţin probabil, răspunse baroana.
— Victor a plecat astăzi de dimineaţă la Rigoles, unde trebuie să vâneze opt zile, zise Flavia.
— Cu toate acestea, reluă domnul de Passe-Croix, nu mă înşel; e sunetul trompetei sale. Numai el suflă aşa de tare în trompetă prin împrejurimi.
Doamna de Passe-Croix se sculă şi se duse să deschidă fereastra. Apoi ea se uită afară.
Începuse să se înnopteze, marea alee a Martinièrei era deşartă şi goarna nu se mai auzea.
