Ciclul „Dramele Parisului”
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ
Volumul 1
Capitolul I.
Într-o seară către orele patru, un poştalion alerga în goana mare pe un drum ce ducea către Nivernais.
Era în toamna anului 184., mai precis spre sfârşitul lunii octombrie. În acest anotimp, nimic nu este mai frumos decât centrul Franţei şi mai ales această parte din Nivernais care se învecinează cu departamentul Lyon şi face parte din arondismentul Chamecy.
Păşunile trec atunci de la verdele închis al verii la verdele mai tandru şi aproape gălbui care vesteşte îngheţurile apropiate. Arborii încep să se scuture şi plopii melancolici care mărginesc râul Lyon se înclină la suflarea primelor vânturi.
Totuşi, aerul este încă plăcut şi cerul fără nori; doar dimineaţa, o ceaţă diafană acoperă câmpiile şi mlaştinile, împrăştiindu-se la primele raze ale soarelui, iar spre seară coboară din nou de pe coline şi se întinde în văile transparente şi aurite o dată cu ultimele raze ale apusului.
Poştalionul de care vorbim, traversa în acest timp una din regiunile cele mai pitoreşti şi mai sălbatice ale acestui frumos ţinut, o vale unde curgeau în meandre infinite, unul lângă altul, râul – opera Domnului, canalul – opera omului.
Valea era încadrată de două lanţuri de coline acoperite cu păduri, aceste imense păduri care ating Morvanul.
Ici, colea, din mijlocul stâncilor acoperite cu muşchi şi al arborilor verzi cărora apele le udau rădăcinile, se vedeau ivindu-se câte o clopotniţă rustică, câte o biserică acoperită cu ardezie sau câte un sat în care acoperişurile de paie sunt cele mai numeroase; uneori vedeai câte una din acele frumoase ruine feudale respectate din întâmplare la 1793.
Drumul cel mare şerpuia ca o panglică albicioasă pe marginea canalului lângă casele de la ecluze şi trecea dedesubtul satelor, cocoţate pe dealuri şi aproape toate înconjurate cu o centură verde de păduri şi de vii.
În poştalion, a cărui capotă era ridicată, un bărbat şi o femeie ţineau între ei un copilaş frumos de patru ani, cu păr blond şi ochi albaştri, care gungurea fără încetare, punând mereu alte întrebări mamei şi tatălui său şi extaziindu-se la sunetul făcut de clopoţeii de la gâtul viguroşilor cai ce trăgeau aristocraticul atelaj.
Tatăl copilului era un om încă tânăr, putând avea treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de ani, înalt, brunet, cu părul negru şi ochi albaştri.
Faţa sa, puţin severă, era de o mare frumuseţe, frumuseţe ce devenea aproape juvenilă când copilul îndrepta spre el privirea profundă şi încântătoare, plină de naivă curiozitate.
Mama copilului avea douăzeci şi cinci de ani, probabil; era blondă, puţin palidă, cu un surâs în care fericirea se vădea a fi învins melancolia. Ea semăna cu copilul, aşa cum o floare seamănă cu un boboc născând.
Copilul era aşezat între ei; fiecare îl ţinea de o mână, trecându-şi cealaltă mână în spatele lui.
Şi cele două mâini se înlănţuiau într-o strângere afectuoasă.
Această dovadă a dragostei lor părea că este o prelungire a lunii de miere – atât de scurtă de obicei – şi care pentru ei părea să nu se termine niciodată.
Acest bărbat şi această femeie elegant îmbrăcaţi, având lacheii aşezaţi în spatele poştalionului, cu un aspect aristocratic ce trăda înalta lor situaţie socială, nu erau alţii decât contele şi contesa de Kergaz.
Veneau din Italia şi se îndreptau către frumoasele lor proprietăţi din Magny-sur-Yonne unde se gândiseră să petreacă sfârşitul anotimpului, urmând să ajungă la Paris abia pe la mijlocul lui decembrie.
Domnul conte de Kergaz părăsise Parisul la opt zile după căsătoria sa cu domnişoara de Balder.
Desfătările acestei prime iubiri s-au petrecut pe malul mării Siciliene, la umbra unei vile închiriate la Palermo.
Au locuit şase luni – o iarnă întreagă —, anotimpul îngheţului şi al gerurilor din Franţa, cel al razelor călduţe şi al brizelor sprinţare, aici.
Apoi au revenit la Paris pentru a trăi în acea locuinţă spaţioasă, dar puţin cam rece, de pe strada Culture-Sainte-Catherine.
Dar aici, schimbarea aerului şi probabil câteva amintiri neplăcute au influenţat într-un mod supărător asupra sănătăţii doamnei de Kergaz.
Tânăra femeie s-a îmbolnăvit destul de grav pentru a-i nelinişti pe doctori care i-au prescris să se reîntoarcă în Sicilia.
Armand de Kergaz a plecat deci luând cu el şi tânăra mamă – căci Jeanne era însărcinată atunci în luna a şaptea sau a opta – pe acest pământ al Siciliei, unde soarele este atât de dulce pentru cei suferinzi.
Influenţa binefăcătoare a climei nu a întârziat să se facă simţită.
Jeanne s-a însănătoşit imediat, devenind mai tânără şi mai frumoasă ca niciodată.
Copilul s-a născut la Palermo; ramurile verzi ale unui sicomor au făcut umbră leagănului, iar murmurul valurilor de azur a fost primul cântec pe care l-a auzit.
Şi cum aerul plăcut şi parfumat era propice creşterii copilului – deşi sănătatea contesei s-a restabilit la sfârşitul primului an —, au uitat să plece din Palermo încă trei ani de zile.
Totuşi, într-o zi, dorul de ţară, acest dor straniu şi atât de comun în acelaşi timp, a venit şi le-a bătut la uşă.