Episodul I.
Capitolul I.
A doua zi după întrevederea lui Rocambole cu Conception şi, prin urmare, după sosirea ducelui de Sallandrera la Paris, ducele de Château-Mailly îl văzu, când se deşteptă dimineaţa, pe Zampa stând la căpătâiul patului său.
Zampa avea un aer misterios şi plin de umilinţă, care îl intrigă pe tânărul duce.
— Ce faci tu acolo? întrebă el.
— Aştept să vă deşteptaţi, domnule duce.
— Pentru ce? nu sun eu când mă trezesc?
— Aveţi dreptate.
— Atunci, zise Zampa, dacă îmi daţi voie să vorbesc…
— Vorbeşte…!
— Şi dacă îmi veţi permite un lucru…
— Anume?
— Acela de a uita un moment că eu sunt în serviciul senioriei voastre şi prin urmare valetul dumneavoastră; poate că voi putea să mă exprim mai bine astfel.
— Ia spune! zise ducele.
— Mă veţi ierta dacă ştiu oarecari amănunte…
— Ce anume ştii?
— Am fost zece ani în serviciul răposatului don José.
— Ştiu.
— Şi bietul meu stăpân, zise Zampa, părând că se emoţionează, binevoia din când în când să-mi spună şi mie câte ceva din secretele sale.
— Te cred cât se poate de demn pentru un lucru ca acesta.
— A mers până acolo cu încrederea, încât…
— Te-a făcut confidentul lui, nu-i aşa?
— Câteodată.
— Şi?
— Şi din cauza aceasta, am reuşit să aflu câteva lucruri privitoare la don José, la domnişoara de Sallandrera, vara sa, şi la…
— Şi la cine…?
— Şi la dumneavoastră, domnule duce.
— La mine! zise ducele tresărind.
— Don José, urmă portughezul, nu o iubea pe domnişoara Conception…
— Ah! crezi?
— Dar el voia s-o ia în căsătorie numai pentru titlu şi avere.
— Înţeleg.
— Dar, în schimb, domnişoara Conception îl ura de moarte.
Cuvântul acesta îl făcu pe duce să tresară de bucurie.
— Pentru ce? întrebă el.
Zampa crezu de cuviinţă să facă pe încurcatul.
— Drace! zise el după un moment de ezitare, pentru că mai întâi ea îl iubea pe fratele lui don José.
— Pe don Pedro?
— Da.
— Şi… apoi?
— Pe urmă, pentru că, încetând să-l mai iubească pe don Pedro, ea se amorezase poate de altul.
Aceste din urmă cuvinte, îl făcură pe duce să tresară simţind o emoţie stranie, necunoscută.
— Şi… pe cine altul? întrebă el tremurând…
— Nu ştiu… dar… poate…
— Spune! zise ducele cu nerăbdare.
— Nu pot să-i pronunţ numele, dar pot să povestesc domnului duce, câteva amănunte…
— Povesteşte…
Ducele era curios şi părea că viaţa sa atârna de spusele lui Zampa.
— Într-o seară, sunt aproape şase luni de atunci, don José mă trimise la palatul de Sallandrera, reluă lacheul. Duceam o scrisoare ducelui. Senioria sa era singur cu domnişoara Conception. Din anticamera care preceda cabinetul său, a cărui uşă era deschisă şi în care am rămas cinci minute, am putut să aud următoarele cuvinte: „Copila mea, zicea ducele, frumuseţea ta mă pune într-o mare încurcătură. Contesa Artoff, care a plecat acum de aici, a venit să-mi ceară mâna ta pentru tânărul duce de Château-Mailly.” Acest nume şi aceste cuvinte au aţâţat curiozitatea mea.
— Şi?… întrebă ducele.
— M-am uitat prin crăpătura uşii şi am văzut că domnişoara Conception se făcuse foarte roşie.
— Ah! murmură ducele, a cărui inimă începu să bată cu violenţă. Şi ce a răspuns ea?
— Nimic. Ducele a continuat: „Familia de Château-Mailly e foarte nobilă, are o avere mare; şi, am făcut o mare prostie că l-am refuzat; dar vezi bine că nu puteam să fac altfel”.
— Şi? întrebă ducele cu emoţie, domnişoara de Sallandrera…?
