În colţul încăperii, lângă soba de tuci, ardea veioza cu abajur albastru. În oglinda verde, cu folia lucitoare pe alocuri scorojită, scânteia albastru aceeaşi veioză. Legănându-se într-o vârşă agăţată de grindă, în cuie ce acum nu se vedeau, radioul „Pionier” emitea zgomotos muzică simfonică. Speriaţi poate de scârţitul viorilor, de cinele ori de cornii englezeşti, peştii se îngrămădeau în spaţiul dintre geamuri. Le vedea ochii holbându-se misterios la el. Simţi cum îl trec năduşelile. De nervi. Nu i-au plăcut niciodată ochii, iar atunci când stătea de vorbă cu cineva, întotdeauna se uita într-altă parte, la nimicuri, se ferea să-i fie surprinsă privirea. [inea în mâini ceva ca o plasă de fluturi. Încerca să înoate înspre ei, dădu chiar de câteva ori din mâini, însă picioarele refuzau să se desprindă de pământ. Acum nu mai erau mâini, ci aripi, mari, mai mari decât cele de vultur. Se înălţă încet, calm, uşor, pământul cel blestemat nu avea asupra lui nici o putere. Sus, undeva deasupra lui, plutea Veronica. Goală. Zâmbind. Îi vedea coapsele albe, sânii aceia tari, părul negru. Exact în acel moment, „Pionierul” rămas dedesubt prinse să cârâie plin de paraziţi, coapsele, sânii şi părul Veronicăi se topiră într-un nor de smarald, iar el căzu îndelung într-o prăpastie adâncă, în clinchete de tălăngi.
Se trezi buimac, molfăind în gol. La căpătâi suna deşteptarea bătrânul ceas C. F. R., zestrea lui. Atât avusese: un gemantan din carton presat, cu colţuri metalice, plin de bulendre. Şi acest ceas. Marta a venit cu ceva mai mult: cu două geamantane încărcate cu bibelouri de porţelan fără nici o valoare şi cu un fiu, aproape major. Pe nume Bobo.
Se întoarse gemând. Bănuia că e trează. Seara, când îi aude răsuflarea potolită, se uită la ea pe furiş şi o vede cu o-chii îndreptaţi spre tavan. „Ce ai de te uiţi aşa, ca una plecată de-acasă?” Nu i-a răspuns niciodată. Aşa doarme ea, cu ochii deschişi.
O înghionti.
— Scoală, mă, n-auzi… Scoală şi du-te la lucru!
Stătea şi acum, mai mult ca sigur, cu privirea aţintită în tavan. Mormăi şi, probabil, închise ochii, fiindcă albul lor nu-i mai luci de loc. Însă, atunci când împinse plapuma la o parte, îi luciră coapsele şi bărbatul simţi cum începe să ia foc. Nu se întâmplă totuşi nimic.
Marta ieşi pe pipăite în antreu şi aprinse lumina. Înăuntru pătrunse un val de aer îngheţat, amestecat cu miros greu de petrol şi mucegai. Antreul ţinea loc de bucătărie.
Bobo se foi nervos, vădit deranjat de o fantă de lumină, scăpată printr-un loc unde hârtia albastră, prinsă cu pioneze de geamul uşii, era puţin ciupită.
Marta se scula întotdeauna prima. Chiar şi atunci când lucra el în schimbul întâi. Se scula, îşi arunca pe umeri capotul, îşi trăgea pe picioare ciorapii de lână, pe urmă se ducea în antreu, aprindea maşina de gătit şi pregătea ceaiul de mentă ori muşeţelul cumpărate de la baba Anghelina, bătrâna aceea uscată ce dădea în cărţi la întreg cartierul.
— Păpuşicule, scoală, mă! Strigă Preda către băiat.
— Da' de ce trebuie să-l scoli? Ţipă femeia, de dincolo, apoi, deschizând uşa, cu timbrul schimbat: scoală, Bobo, să nu întârzii.
Bobo se ghemui ca-n pântecele mamei, cu duna trasă până peste cap. Încercă să înnoade un vis cu altul. Se visase cal şi tocmai pornise în galop după o herghelie de iepe tinere, când îl trezise nenorocitul de ceas. Între clopoţel şi vocea subţire, afectată, a tatălui vitreg, visul acela aproape că i se reluase, însă cu un decor schimbat şi fără iepe.
Întors către perete, întins lacom peste locul cald ce încă mai păstra forma femeii, Preda asculta atent orice mişcare. Nu numai din casă, ci şi din curte, îndeosebi din curte, din clădirea cea nouă, a gazdei. Plecau pe rând, după un ritual stabilit la întâmplare: întâi Marta, parcă pe furiş, pe urmă Mara şi Manolita (cele două M, cum le supranumise el), zgomotoase, vorbind tare, certându-se ca de obicei, iar în final, încă dormind, Bobo.
— Bobo!
— Da.
— Tu n-auzi?… Astăzi când vii acasă?
— Nu ştiu. Oricum după ora trei. Da' de ce?
— D-aia… Marto! Vino aici! N-auzi, Marto!
— Aud! Strigă femeia şi-şi băgă iute capul pe uşă, pe de o parte speriată de ton, pe de altă parte gata de harţă.
— Când vii acasă? N-am ţigări.
— Te duci şi-ţi iei. Când ies de la lucru trebuie să merg după cartofi, că eu n-am cine să-mi aducă…
— Hai, lasă! Se zburli bărbatul.
Femeia trase uşa după ea. Geamurile zdrăngăniră scurt. Preda se ridică în şezut, mormăind. Îşi amintise că, într-adevăr, nu avea ţigări. Femeia veni să se îmbrace. Mirosea puternic a petrol ars. Bobo se foi nervos, cu somnul neplăcut întrerupt. În cele din urmă aruncă duna la o parte şi se sculă dârdâind. Marta îl măsură nedumerită. Se uită apoi spre bărbat cum stătea aşa, ca un huhurez, neacoperit, numai în bluza de la pijama.
— Ce-i, n-ai somn? Făcu ea, ironică.
— Aştept să plecaţi, răspunse acesta şi se întinse. Surprinsese în ochii femeii o licărire ciudată.
„Dar dacă ştie? Poate i-a spus Veronica totul… La naiba, doar n-o fi şi aia chiar atât de proastă.” Somnul îi zburase. Oricât l-ar fi dorit înapoi, pleoapele îi deveniseră uşoare, iar privirea, limpede. Doar că începuse să simtă o vagă stare de încordare ce încă nu-i ajunsese la inimă. „Dacă ştie, de ce tace şi nu explodează ca orice femeie?”
