Cu câtă pasiune mi-l repet în minte, cât de maiestuos şi de plin mi se pare! Desigur, fiindcă mi se potriveşte atât de bine mie însumi. Am şi eu, la rândul meu, vârsta împlinită de Dante pe vremea când bătrânul soare îşi îndrepta lumina asupra celui dintâi an al veacului al XlV-lea.
Sunt şi eu în miezul vieţii, presupunând că drumul ei e la fel de lung pentru toţi şi că duce neapărat la bătrâneţe.
Dumnezeule! Ştiam de acum douăzeci de ani ca va trebui să ajung aici: ştiam, „dar n-o simţeam. Mă sinchiseam atunci de drumul vieţii ca de drumurile din Chicago! Acum, după ce am urcat coasta, întorc capul pentru a îmbrăţişa dintr-o privire toată întinderea pe care am străbătut-o atât de repede, şi versul poetului florentin îmi stârneşte atâtea vise, că mi-aş petrece bucuros noaptea înaintea focului, evocând fantome. Să plutească în juru-mi. Morţii, vai, sunt atât de uşori!
Ce bine e când stai şi-ţi aminteşti! Tăcerea nopţii te îmbie. Liniştea ei dă curaj stafiilor, timide şi sperioase de felul lor, care cer linişte şi singurătate când vin să vorbească la ureche prietenilor vii. Perdelele s-au tras la ferestre, draperiile atârnă în falduri grele până la covor.
O singură uşă a rămas întredeschisă şi ochii mei se îndreaptă pe negândite spre ea. Se strecoară de acolo o lumină de opal; ajung până la mine răsuflări egale şi molcome, şi n-aş putea să deosebesc nici eu răsuflarea mamei de aceea a copiilor.
Dormiţi, scumpii mei, dormiţi!
Nel me'zzo del cammin di nostra vita…
Într-um colţ, în faţa focului ce se stinge, visez, şi-mi închipui că această veche casă a familiei mele, cu camera în care veioza aruncă o lumină tremurândă şi de unde vin respiraţiile acestea pure, este un han singuratic, întâlnit pe lungul^ drum din care, până acum, am şi străbătut jumătate.
Dormiţi, scumpii mei; mâine vom pleca mai departe!
Mâine! A fost un timp când acest cuvânt era pentru mine plin de cea mai frumoasă dintre vrăji. Rostindu-l numai, vedeam necunoscute şi fermecătoare chipuri făcându-mi semn cu degetul şi şoptindu-mi: „Vino!”. Şi ce mult iubeam atunci viaţa! Credeam în ea ca un îndrăgostit, şi nu mi-ar mai trecut prin gând că ar putea să se poarte aspru cu mine, deşi ştiam cât e de nemiloasă.
N-o învinovăţesc. Nu mi-a făcut atâtea răni ca altora. M-a şi mângâiat, uneori, parcă din întâmplare, ea, care trece cu atâta nepăsare pe lângă noi! În schimbul a ceea ce mi-a luat sau refuzat, mi-a dat adevărate comori, pe lângă care tot ce doream nu era decât cenuşă şi fum. Cu toate acestea, am pierdut speranţa, şi acum nu mai pot să aud cuvântul Mâine fără a încerca un sentiment de nelinişte şi de tristeţe.
Nu! Nu mai am încredere în vechea mea prietenă, viaţa. Dar o iubesc încă. Atâta timp cât voi vedea sfânta ei lumină strălucind pe trei frunţi albe, pe trei frunţi iubite, voi spune că-i frumoasă şi o voi binecuvânta.
Sunt clipe când totul mă surprinde, clipe în care lucrurile cele mai simple îmi dau fiorul misterului.
Astfel, mi se pare, în momentul acesta, că memoria este o facultate minunată şi că darul ei de a face să reînvie trecutul este la fel de surprinzător, ba mult mai surprinzător decât darul de a privi în viitor.
E o binefacere amintirea! Noaptea e liniştită, am strâns grămadă tăciunii în cămin şi am înteţit focul.
Dormiţi, scumpii mei, dormiţi!
Îmi scriu amintirile din copilărie şi asta PENTRU VOI TREI PRIMELE CUCERIRI MONŞTRII Oamenii care mi-au spus că nu-şi mai amintesc nimic din cei dintâi ani ai copilăriei m-au surprins tare mult. Cât despre mine, am păstrat amintiri vii încă de pe timpul când nu eram decât un copil mic de tot. E adevărat că nu sunt decât imagini izolate, dar care, tocmai de aceea, se desprind cu mai multă strălucire pe un fundal obscur şi misterios. Cu toate că sunt încă destul de departe de bătrâneţe, amintirile acestea, deosebit de dragi, îmi vin parcă dintr-un trecut nespus de îndepărtat, îmi închipui că lumea era atunci la măreţele sale începuturi, învăluită toată în cele mai fragede culori. Dacă aş fi un sălbatic, aş crede că lumea e tot atât de tânără ca şi mine sau, dacă vreţi, tot atât de bătrână. Dar, din nenorocire, nu sunt deloc sălbatic. Am citit multe cărţi despre vechimea pământului şi originea speciilor şi compar, cu melancolie, scurta durată a indivizilor cu lunga durată a speciilor. Ştiu, prin urmare, că nu demult aveam pătuţul meu cu plasă, într-o cameră mare dintr-o casă veche şi foarte dărăpănată, care a fost dărâmată apoi pentru a face loc noilor clădiri ale Şcolii de Belle-Arte.
Acolo locuia tatăl meu, un modest medic şi un mare colecţionar de curiozităţi ale naturii. Cine a spus oare că cei mici n-au memorie? Mai am în faţa ochilor camera, tapetată în verde, cu desene, şi drăguţa gravură, în culori, care reprezenta, după cum am aflat mai târziu, pe Virginie trecând, pe braţele lui Paul, vadul Râului Negru. Am trecut în această cameră prin aventuri extraordinare.
După cum v-am spus, aveam un pătuţ cu plasă care stătea toată ziua într-un colţ şi pe care mama îl aşeza în fiecare noapte în mijlocul camerei, desigur, ca să fie mai aproape de patul ei, ale cărui perdele imense mă umpleau de teamă şi de admiraţie. Era o poveste întreagă cu culcatul meu. Nu mergea fără rugăminţi, lacrimi, îmbrăţişări. Dar nu numai atât: cum mă vedeam în cămaşă, o luam la picior iepureşte.
Mama mă scotea de sub vreo mobilă ca să mă bage din nou în pat. Era vesel de tot.
Dar abia mă culcam, că nişte inşi cu totul străini de familia mea începeau să-mi dea târcoale. Aveau nasuri ca ciocurile de barză, mustăţi zbârlite, burţi ţuguiate şi picioare cu pinteni de cocoş. Se arătau numai din profil, cu un ochi rotund în mijlocul obrazului şi mergeau în şir, unul după altul, ţinând în mână mături, suliţe, chitare, seringi şi câteva instrumente necunoscute. Urâţi cum erau, n-ar fi trebuit să se arate; dar ce-i al lor, e al lor: se strecurau fără zgomot de-a lungul pereţilor şi niciunul din ei, nici cel mai mic, care mergea la urmă şi avea un petic în fundul pantalonilor, n-a făcut niciodată vreun pas spre patul meu. Era vădit că o forţă îi ţinea lipiţi de pereţii pe lângă care se strecurau şi că nu aveau o grosime apreciabilă.
