Viewing Single Post
AnnaE
#0

OBICEIURI ŞI MORAVURI.

          Mi s-a făcut onoarea, sau poate din prietenie mi s-a spus adesea (căci numai prietenia poate găsi astfel de comparaţii) că am fost Walter Scott al ţinutului Berry. Mi-ar fi plăcut să fiu Walter Scott, nu are importanţă al cărei localităţi anume! Aş consimţi să fie aceasta Quimper-Corentin, numai să merit paralela pe jumătate. Dar nu e vina ţinutului Berry, dacă nu şi-a găsit un Walter Scott al său Orice provincie, explorată cu grijă sau revelată observaţiei printr-o lungă obişnuinţă, oferă în mod cert subiecte ample cronicarului, pictorului, romancierului, arheologului. Nu există peisaj atât de umil, târguşor atât de ignorat, populaţie atât de liniştită, încât artistul să nu descopere ceea ce scapă privirii trecătorului indiferent sau nepăsător.

          Berry nu este dăruit cu o natură strălucitoare. Nici peisajul, nici locuitorul nu atrag atenţia prin latura pitorească, printr-un caracter tranşant. Este patria calmului şi a lucidităţii. Oameni şi plante, totul este liniştit, răbdător, totul se coace încet. Nu căutaţi aici nici mari efecte, nici mari pasiuni. Nu veţi găsi drame nici în lucruri, nici în fiinţe. Nu sunt aici nici stânci enorme, nici cascade zgomotoase, nici păduri întunecate, nici peşteri misterioase iar hoţi, cu atât mai puţin! Dar sunt lucrători liniştiţi, ciobăniţe visătoare, mari câmpii pustii, unde nimic nu întrerupe, zi sau noapte, cântecul monoton al insectelor, oraşe în care obiceiurile sunt aceleaşi în timp, drumuri în care, după apusul soarelui, nu veţi întâlni nici un suflet, păşuni unde animalele trăiesc în aer liber jumătate din an, o limbă corectă şi veche, în sfârşit, un ansamblu serios, trist sau vesel, după natura terenului, dar niciodată dispus către marile emoţii sau către vii impresii exterioare. Puţin gust şi, mai ales, în multe locuri, o mare repulsie pentru progres. Prudenţa este pretutindeni caracterul distinctiv al ţăranului. în Berry, prudenţa devine neîncredere.

          Ţinutul Berry oferă, în cele două regiuni ale sale, contraste destul de evidente, fără a ieşi totuşi din caracterul general. Există, ca în toate ţinuturile întinse, lande, pământuri fertile, locuri împădurite, spaţii descoperite şi goale: de aici apar diferenţe în tipurile de locuitori, în gusturile lor, în obiceiuri. Nu voi face o descriere completă a lor, aceasta nefiind de competenţa mea şi îndepărtându-mă de subiectul meu, care este de a reda un fel de tip general, care rezumă, cred, destul de bine, caracterul ansamblului.

          Acest rezumat al culorii esenţiale a provinciei Berry îl simt perfect în colţul retras unde locuiesc şi din care aproape că nu mai ies, în toate văile şi întinderile joase pe care le numesc Valea Neagră şi care formează geografic, într-adevăr, o mare vale pe o suprafaţă de vreo patruzeci de leghe pătrate.

          Această vale, aproape în întregime fertilă şi atingând Marche şi Bourbon către sud, reprezintă punctul cel mai retras al provinciei şi cel mai central al Franţei. Tendinţele sale staţionare, vechimea obiceiurilor sale şi conservarea vechiului său limbaj se explică prin această situaţie. Drumurile sunt aici o invenţie foarte modernă; nu sunt mai mult de douăzeci de ani de când transporturile şi călătoriile se fac cu uşurinţă şi nu se poate spune că se fac cu promptitudine. Nimic nu atrage pe străin la noi; vecinul nu prea vine nici el; nici o linie de comunicaţie nu traversează cătunele şi târguriie noastre, nici o legătură cu oamenii de departe. Un ţinut astfel situat e suficient lui însuşi când e productiv şi curat. Micul burghez îşi imaginează că micul său orăşel este cel mai frumos din univers, ţăranul e sigur că în nici o altă parte sub cer nu se coace un câmp mai bine cultivat decât al său. De aici imobilitatea tuturor lucrurilor. Vechile superstiţii, prejudecăţile încăpăţânate, absenţa industriei, misterul antic, munca grea şi plină de eforturi a boilor mari; lipsa de bunăstare de care nimeni nu e conştient, pentru că nimeni nu o cunoaşte; o anume mândrie în acelaşi timp grandioasă şi stupidă, un mare fond de egoism şi din toate acestea – anume virtuţi şi o anume poezie care au dispărut sau au fost înlocuite în alte locuri.

          Munca pământului absoarbe pretutindeni pe locuitorii satelor. Ea e continuă, lungă şi obositoare. În Valea Neagră se ară însă cu brazde înguste şi adânci, cu nişte boi puternici şi un plug fără roţi, acelaşi din timpurile romanilor. Se seceră încă grâul cu secera, muncă foarte grea pentru om şi foarte obositoare pentru fermier. Păşunile naturale sunt minunate, dar insuficiente pentru hrana animalelor şi, în consecinţă, pentru refacerea pământului.

          Imposibil să faci pe un cultivator din Berry să înţeleagă că o mai mică suprafaţă de teren însămânţat cu grâu ar aduce o recoltă triplă dacă ar fi abundent gunoit sau că acest pământ sărăcit şi epuizat ar trebui transformat în păşuni artificiale un timp. „Să pui trifoi şi lucerna acolo unde poate creşte grâul”, v-ar răspunde, „ar fi mare păcat!”. El crede că Dumnezeu i-a dat acest pământ bun pentru a nu semăna niciodată decât grâu, pentru el aceasta e sămânţa sacră; a lăsa să crească altceva ar fi o profanare pentru care cerul l-ar pedepsi făcându-i ogorul sterp.

          Ţăranul din Valea Neagră e în general îndesat şi scund până la vârsta de douăzeci de ani. El creşte târziu şi nu este complet dezvoltat decât după vârsta recrutării. Este înalt şi slab, până când a atins maturitatea şi rămâne slab, drept şi puternic până la o vârsta foarte avansată. Nu rareori vezi muncind un om de optzeci de ani şi la şaizeci de ani un ţăran este mai puternic şi mai rezistent la efort decât un tânăr. Au puţine infirmităţi şi nu se tem decât de trecerea de la cald la rece. Ei numesc aceasta îngheţarea sângelui („sânge-îngheaţă”). De aceea se tem de transpiraţie şi nimeni nu are dreptul să spună unui lucrător să meargă mai repede decât vrea el. Poate să meargă oricât de încet, numai să nu se oprească. Nimeni nu-i poate cere „să se înfierbânte”. „Vreţi să mă faceţi să mă înfierbânt?” ar spune. Dacă ar face-o, ar putea să moară din aceasta.

Attachments