ŞEZĂTOAREA ÎNTÂI.
Nu sunt născut doar de ieri, de alaltăieri, spunea în 1828 moş Etienne. Am venit pe lumea asta, pe cât cred, în anul ’54 sau ’55 al veacului trecut. Neaducându-mi însă prea bine aminte de cei dintâi ani, nu vă pot vorbi de mine decât începând de pe vremea primei mele împărtăşanii, care a avut loc prin ’70, la parohia Saint-Chartier, unde slujea pe atunci domnul părinte Montperou, care astăzi e surd de-a binelea şi tare dărâmat.
Asta nu pentru că parohia noastră de la Nohant ar fi fost închisă pe vremea aceea. Dar preotul nostru murind, ambele biserici s-au unit pentru câtva timp sub oblăduirea părintelui din Saint-Chartier, unde ne duceam în fiecare zi la lecţia de religie, eu, mica mea verişoară, un flăcău pe nume Joseph, care locuia în aceeaşi casă cu unchiul meu, şi o duzină de alţi copii de prin partea locului. îl numesc unchi pentru a scurta vorba – de fapt, era fratele bunicii mele şi se numea Brulet, iar nepoată-sa, singura-i urmaşă, se numea Brulette, nepomenindu-i-se însă niciodată numele de botez, care era Catherine.
Şi, pentru a vă spune de la bun început totul, aşa cum a fost, simţeam c-o şi iubeam pe Brulette mai mult decât mă obliga calitatea mea de văr şi că-i purtam pică lui Joseph, care locuia sub acelaşi acoperiş cu ea, într-o mică locuinţă aşezată la o bătaie de puşcă de ultimele gospodării ale târgului şi la un sfert de leghe de a mea, ceea ce-i dădea putinţa s-o vadă la orice oră, pe când eu o vedeam numai când ne adunam la lecţia de religie.
Iată cum se făcea că bunicul Brulettei şi mama lui Joseph locuiau sub acelaşi acoperiş: casa era a bătrânului, şi el închiriase mai puţin de jumătate din locuinţă acestei văduve, care n-avea alt copil. Se numea Marie Picot şi se putea încă mărita, pentru că nu depăşise cu mult vârsta de treizeci de ani. că, mai ales. se vedea bine pe faţa şi în ţinuta ei că fusese o femeie foarte frumoasă. I se spunea când şi când „frumoasa Mariton”, ceea ce,nu-i displăcea de loc, pentru că ar fi dorit să-şi refacă viaţa, dar, neavând decât ochi vioi şi un grai îmbietor, se socotea fericită că nu plătea o chirie prea mare pentru locuinţa ei şi că avea ca proprietar şi vecin un bătrânel cinstit şi săritor care n-o plictisea de fel, ba care adeseori o mai şi ajuta. Moş Brulet şi văduva Picot, zisă Mariton, trăiau astfel, stimându-se reciproc, de aproape doisprezece ani – adică din ziua în care mama Brulettei muri născând-o. Mariton îngrijise şi crescuse copilul cu atâta dragoste şi atenţie de parc-ar fi fost al ei. Joseph, care era cu trei ani mai în vârstă decât Brulette. a fost crescut în acelaşi leagăn cu dânsa şi fetiţa durdulie a fost cea dintâi povară încredinţată micilor sale braţe. Mai târziu, moş Brulet, văzându-şi vecina stânjenită, pentru că-i venea greu să supravegheze doi copii, l-a luat la dânsul pe băiat. în acest fel, micuţa dormea la văduvă, iar micuţul la bătrân.
Toţi patru, de altminteri, luau masa împreună. Mariton pregătea mâncarea, se îngrijea de casă, cârpea straiele, în vreme ce bătrânul, încă în stare să muncească, pleca să lucreze cu ziua şi făcea faţă celor mai multe cheltuieli.
Nu pentru că ar fi fost bogat sau că traiul i-ar fi fost îndestulat, dar această văduvă cumsecade şi cu inimă bună îi ţinea o cinstită tovărăşie şi Brulette o iubea ca pe mama ei, iar unchiul se obişnuise a o socoti ca pe propria-i fiică sau cel puţin ca pe o noră. Nici o fiinţă pe lume nu era mai drăguţă şi mai gingaşă ca fetiţa crescută de Mariton. Pentru că acestei femei îi plăcea curăţenia şi se ţinea totdeauna atât de demnă, pe cât îi îngăduiau mijloacele, o deprinsese din timp pe Brulette să fie aidoma ei şi, la vârsta când alţi copii se tăvălesc şi se zbenguiesc voioşi ca nişte mici animale, fetiţa era atât de cuminte, atât de atrăgătoare şi de graţioasă, încât fiecare voia s-o sărute, numai că încă de pe-atunci se arăta avară în mângâieri şi nu asculta decât de sfaturile înţelepte.
De-abia împlini doisprezece ani, că şi începu să arate uneori ca o mică femeiuşcă; dacă din când în când se întâmpla să zburde în timpul catehismului, minată de vârsta ei fragedă, se reculegea însă repede, determinată mai mult de respectul pe care şi-l datora ei înşişi decât de cel cuvenit religiei.
N-aş putea spune de ce, dar noi, care, ca băieţi ce eram, ne zbenguiam în timpul catehismului, simţeam, totuşi, deosebirea existentă între ea şi celelalte fetiţe.
Printre noi, trebuie s-o mărturisesc, erau şi unii mai mărişori: aşa de pildă, chiar Joseph avea cincisprezece ani, iar eu şaisprezece, fapt care constituia, după părerea domnului paroh şi a părinţilor noştri, o ruşine pentru amândoi.
Această rămânere în urmă se datora faptului că Joseph era prea leneş ca să-şi bage cartea în cap şi eu prea haimana ca să-i dau atenţie, aşa că vreo trei ani în şir am fost lăsaţi repetenţi şi dacă nu intervenea părintele Montperou, care se arăta mai puţin aspru decât bătrânul nostru preot, cred că am fi fost şi astăzi în aceeaşi situaţie.
Şi-apoi, se cuvine să mărturisesc că băieţandrii sunt totdeauna mai copilăroşi ca fetiţele. Aşa se făcea că în rândurile întregii noastre bande de învăţăcei creştini s-a vădit totdeauna o deosebire între cele două specii, masculii fiind toţi zdraveni şi viguroşi, pe când femelele erau micuţe şi de-abia începeau să poarte testemele.
De altminteri, deopotrivă de „instruiţi”, atât unii, cât şi ceilalţi, neştiind să citim – de scris şi mai puţin —, reţineam totul după ureche, la fel ca păsărelele care învaţă să cânte: nu cunoşteam nici cântecele liturgice, nici latina, mărginindu-ne a prinde totul numai din auzite. Totuşi, domnul părinte ştia bine să distingă, în bandă, pe cei care, cu o putere de înţelegere mai ascuţită, erau în stare să reţină în chip mai corect învăţătura lui.
Dintre fetele cu mintea mai sprintenă, cea mai vioaie era mica Brulette, iar dintre băieţi, cel mai greu de cap părea să fie Joseph.
