PARTEA ÎNTÂIA.
Într-o seară de toamnă, ploioasă şi rece, în fundul unui mic castel din Brie, trei persoane visătoare priveau cu un aer plin de gravitate cum ard tăciunii căminului şi cum se mişcă încet limbile pendulei. Doi dintre aceşti locatari tăcuţi, păreau că se abandonează fără nici o împotrivire plictiselii vagi care îi apăsa; dar al treilea dădea semne de răzvrătire manifestă; se agita pe scaun, îşi reţinea pe jumătate câte un căscat melancolic şi izbea cu vătraiul buştenii care scânteiau, cu intenţia vădită de a lupta împotriva duşmanului comun.
Acest personaj, mult mai în vârstă decât ceilalţi doi, era stăpânul casei, colonelul Delmare, bătrân ostaş în retragere, om altădată chipeş, dar acum îndesat, cu fruntea pleşuvă, cu mustaţa căruntă şi privirea aprigă; straşnic stăpân în faţa căruia tremurau toţi – soţia, servitorii, caii şi câinii. În cele din urmă, vădit enervat că nu ştia cum să rupă tăcerea, se ridică de pe scaun şi începu să păşească greoi de-a lungul salonului, fără să piardă nici o clipă băţoşenia care stă bine tuturor mişcărilor unul vechi militar, proptindu-şi mâinile în şolduri şi întorcându-se dintr-o bucată, cu acea eternă satisfacţie de sine însuşi care caracterizează omul de paradă şi ofiţerul model.
Dar zilele de strălucire, când locotenentul Delmare respira triumful odată cu aerul taberelor, trecuseră; ofiţerul superior în retragere, acum uitat de patria ingrată, se vedea condamnat să suporte toate consecinţele căsniciei. Era soţul unei femei tinere şi drăguţe, proprietarul unui mic şi confortabil castel cu tot felul de acareturi şi, mai mult decât atât, un industriaş norocos în speculaţiile lui. Cu toate acestea, colonelul era prost dispus şi mai ales în scara aceea; căci timpul era umed şi colonelul suferea de reumatism.
Măsura cu gravitate vechiul său salon mobilat după gustul lui Ludovic al XV-lea, oprindu-se când în faţa unei uşi străjuite de amoraşi goi, pictaţi în frescă, ce înlănţuiau cu ghirlande de flori ciute foarte manierate şi mistreţi de treabă, când în faţa unui panou supraîncărcat de sculpturi ascetice şi chinuite, cărora ochiul s-ar fi ostenit zadarnic să le urmărească întortochiatele capricii şi încolăcirile fără sfârşit. Dar aceste vagi şi trecătoare distracţii nu-l împiedicau pe colonel ca la fiecare tur al plimbării sale, să nu arunce o privire lucidă şi pătrunzătoare asuprii celor doi tovarăşi ai serii sale tăcute, plimbând de la unui la celălalt un ochi atent, care de trei ani de zile păzea cu mare grijă o comoară delicată şi graţioasă – soţia sa.
Căci soţia sa avea nouăsprezece ani şi dacă aţi fi văzut-o cufundată sub consola acelui vast cămin de marmoră albă încrustată cu aramă aurită, dacă aţi fi văzut-o, atât de gingaşă, atât de palidă şi atât de tristă, cu cotul sprijinit pe genunchi, foarte tânără în mijlocul acestui cadru străvechi, alături de acest soţ bătrân, asemenea unui boboc de floare abia apărut pe care îl pui să se deschidă într-un vas gotic, aţi fi deplâns pe soţia colonelului Delmare şi poate pe colonel mai mult decât pe ea.
Al treilea ocupant al acestei case izolate era aşezat în aceeaşi nişă a căminului, la cealaltă extremitate a buşteanului aprins. Era un om în toată puterea şi în floarea tinereţii, ai cărui obraji sănătoşi, păr bogat de un blond strălucitor şi favoriţi stufoşi, contrastau cu părul cărunt, faţa veştedă şi aspra fizionomie a gazdei; dar şi cel mai puţin artist dintre oameni ar fi preferat expresia aspră şi severă a domnului Delmare, trăsăturilor de o searbădă regularitate ale tânărului. Figura umflată, gravată în relief pe placa de tablă din fundul căminului, era poate mai puţin monotonă, cu privirea sa mereu fixată asupra tăciunilor aprinşi, decât era, în aceeaşi contemplaţie, personajul purpuriu şi blond al acestei povestiri.
În ce priveşte restul, vigoarea dezinvoltă a formelor sale, conturul net ai sprâncenelor brune, albul neted şi luminos al frunţii, calmul ochilor limpezi, frumuseţea mâinilor, până şi eleganţa riguroasă a costumului său de vânătoare, l-ar fi făcut să treacă drept un foarte frumos cavaler în ochii oricărei femei care în dragoste ar fi avut gusturile zise filosofice ale unui alt secol. Dar poate tânăra şi sfioasa soţie a domnului Delmare nu examinase niciodată un bărbat cu privirea; poate că între această femeie firavă şi bolnăvicioasă şi acest bărbat care dormea bine şi mânca bine, nu exista nici o simpatie. Este sigur că argusul conjugal şi-a obosit ochiul lui de vultur fără a surprinde o privire, un suflu, o tresărire, între aceste fiinţe atât de diferite.
Atunci, foarte sigur de a nu avea nici măcar un motiv de gelozie care să-l preocupe, recăzu într-o tristeţe şi mai adâncă decât înainte şi brusc, îşi vârî mâinile până în fundul buzunarelor.
Singura fiinţă fericită şi afectuoasă din acest grup, era un frumos caine de vânătoare din rasa grifonilor mari, care îşi întinsese capul pe genunchii bărbatului care sta jos. Era remarcabil prin corpul său lung, încheieturile robuste şi păroase, botul ascuţit ca al unei vulpi şi faţa vioaie. Năpădită de un păr încâlcit, prin care doi ochi mari şi galbeni străluceau ca două topaze. Aceşti ochi de copoi, atât de sângeroşi şi întunecaţi în ardoarea vânătoarei, aveau atunci o expresie de tristeţe şi de duioşie inefabilă; iar când stăpânul, obiect al acestei iubiri instinctive, câteodată atât de superioară afecţiunilor calculate ale omului, îşi plimba degetele prin părul argintiu al frumosului grifon, ochii animalului scânteiau de plăcere, în timp ce coada lui lungă mătura vatra în cadenţă şi răspândea cenuşa pe marchetăria parchetului.
Exista poate ceva dintr-un tablou de Rembrandt în această scenă de interior luminată doar pe jumătate de flacăra căminului. Lumini albe şi fugare inundau la intervale apartamentul şi figurile, apoi, trecând la tonul roşu al jăratecului, se stingeau treptat; vasta sală se întuneca atunci în aceeaşi măsură. La fiecare tur al plimbării sale, domnul Delmare, trecând prin faţa focului, apărea ca o umbră şi se pierdea numaidecât în misterioasele profunzimi ale salonului. Unele şuviţe de aurării ţâşneau ici colo în lumină pe ramele ovale încărcate de coroane, de medalioane şi de panglici de lemn, pe mobilele placate cu abanos şi cu aramă, pină şi pe cornişele ştirbite ale lemnăriei.
