PREFAŢĂ.
Rareori se întâmplă ca o operă de artă să provoace unele animozităţi fără ca să suscite pe de altă parte unele simpatii şi dacă, mult timp după aceste manifestări de blam şi de bunăvoinţă, autorul, maturizat prin reflecţie şi trecerea anilor, vrea să-şi retuşeze opera, riscă să displacă atât celor care l-au condamnat, cât şi celor care l-au apărat: unora, pentru că nu merge atât de departe în corecturile sale pe cât permite sistemul lor; altora, pentru că elimină uneori tocmai ceea ce ei preferaseră. Intre aceste două stavile, autorul trebuie să acţioneze aşa cum îi dictează conştiinţa, fără să caute să-şi îmblânzească adversarii, nici să-şi păstreze apărătorii.
Deşi unele critici ale Leliei au îmbrăcat un ton de declamaţie şi de amărăciune singulare, eu le-am acceptat pe toate ca fiind sincere şi pornind de la inimile cele mai virtuoase. Din acest punct de vedere, am avut posibilitatea să mă bucur şi să cred că îi judecasem greşit pe oamenii timpului meu, contemplându-i de-a lungul unui dureros scepticism. Atâta indignare atesta desigur din partea jurnaliştilor cea mai înaltă moralitate, alăturate celei mai religioase filantropii. Mărturisesc totuşi, spre ruşinea mea, că dacă m-am vindecat de boala îndoielii, acest lucru nu se datorează nicidecum acestei consideraţii pe care le-o datorez.
Sper că nu mi se va atribui intenţia de a vrea să dezarmez austeritatea unei critici atât de violente; nu mi se va atribui nici aceea de a vrea să intru în discuţie cu ultimii campioni ai credinţei catolice; asemenea întreprinderi sunt peste puterile mele. Lélia a fost şi rămâne în concepţia mea o încercare poetică, un roman fantastic în care personajele nu sunt nici cu totul reale, cum au dorit amatorii exclusivi de analiză de moravuri, nici cu totul alegorice, cum au socotit câteva spirite sintetice, dar în care ele reprezintă flecare o fracţiune din gândirea filosofică a secolului al XIX-lea: Pulheria, epicureismul moştenitor al sofismelor secolului trecut; Sténio, entuziasmul şi slăbiciunea unui timp în care inteligenţa se ridică foarte sus, antrenată de imaginaţie, şi cade foarte jos, zdrobită de o realitate lipsită de poezie şi de măreţie; Magnus, rămăşiţele unui cler corupt sau abrutizat. Şi la fel şi cu ceilalţi. În ceea ce o priveşte pe Lélia, trebuie să recunosc că această figură mi-a apărut de-a lungul unei ficţiuni mai impresionante decât cele care o înconjură. Îmi amintesc de a mă fi complăcut să fac din ea mai degrabă personificarea decât avocatul spritualismului acestor timpuri; spiritualism care nu mai e la om în starea de virtute, întrucât el a încetat să mai creadă în dogma care i-l prescria, dar care rămâne şi care va rămâne pentru totdeauna, la naţiunile luminate, în starea de nevoie şi de aspiraţie sublimă, deoarece este însăşi esenţa minţilor elevate.
Această predilecţie pentru personajul mândru şi suferind care este Lélia m-a făcut să comit o gravă eroare din punctul de vedere al artei: aceea de a-i da o viaţă totuşi imposibilă, şi care, datorită semirealităţii celorlalte personaje, pare de o şocantă realitate, tot urmărind să fie abstractă şi simbolică. Acesta nu este singurul defect al lucrării, care m-a frapat atunci când, după ce am uitat de ea ani de zile, am recitit-o la rece. Trenmor mi s-a părut conceput vag şi, prin urmare, ratat în ceea ce priveşte realizarea sa. Deznodământul, precum şi numeroase detalii de stil, multe lungimi şi declamaţii m-au şocat, întrucât păcătuiau împotriva bunul gust. Am simţit nevoia să corectez, în funcţie de ideile mele artistice, toate acele părţi esenţialmente defectuoase. E un drept pe care cititorii mei, binevoitori sau ostili, nu puteau să mi-l conteste.
Dar dacă, în calitate de artist, m-am folosit de dreptul meu asupra formei operei mele, aceasta nu înseamnă că, în calitate de om, am putut să mi-l arog şi pe acela de a-mi altera fondul ideilor pe care le-am emis în această carte, deşi ideile mele au suferit mari răsturnări de la data la care am scris-o. Acest aspect ridică o chestiune gravă şi fără de care nu mi-aş fi luat sarcina puerilă de a scrie o prefaţă în fruntea acestei de a doua ediţii. După ce vor fi examinat această chestiune, spiritele serioase mă vor ierta că le-am vorbit despre mine un moment.
În epoca în care trăim, elementele unei noi unităţi sociale şi religioase plutesc, risipite într-un mare conflict de eforturi şi de voinţe, al căror scop începe să fie înţeles şi legătura dintre ele să fie făurită doar de câteva spirite superioare; şi încă acestea n-au ajuns dintr-o dată la speranţa care le susţine acum. Credinţa lor a trecut prin mii de încercări; a scăpat de mii de pericole; a învins mii de suferinţe; s-a aflat în luptă cu toate elementele de disoluţie în mijlocul cărora a luat naştere; ba chiar şi astăzi, combătută şi dată înapoi de egoism, de corupţia şi cupiditatea vremurilor, ea suferă o soartă de martir şi iese încet din mijlocul ruinelor care se silesc s-o îngroape. Dacă marile inteligenţe şi marile suflete ale acestui secol au avut de luptat cu astfel de încercări, cum de nu s-ar îndoi şi n-ar tremura fiinţe de o condiţie mai umilă şi mai puţin călite, străbătând această eră de ateism şi de disperare!
Când am auzit ridicându-se deasupra acestui infern de plângeri şi blesteme marile voci ale poeţilor noştri sceptic religioşi, sau religios sceptici – Goethe, Chateaubriand, Byron, Mickiewicz; expresii puternice şi sublime ale spaimei, ale plictisului şi ale durerii de care este lovită această generaţie, nu ne-am atribuit cu temei dreptul nostru de a ne răspândi plângerea, şi de a striga asemenea discipolilor lui Iisus: „Doamne, Doamne, pierim!” Câţi suntem cei care am apucat pana pentru a scrie despre rănile adânci de care sufletele noastre sunt atinse şi pentru a-i reproşa omenirii contemporane că nu ne-a clădit o Arcă, pe care să ne putem refugia la ceas de furtună? Mai presus de noi, nu avem chiar exemple printre poeţii care păreau mai legaţi de mişcarea îndrăzneaţă a secolului, prin culoarea energică a geniului lor? Nu scria oare Hugo pe frontispiciul celui mai frumos roman al său áíáă÷ç? Dumas nu trasa oare, în Antony, o frumoasă şi măreaţă figură a disperării? Joseph Delorme nu răspândea oare un cântec de profundă jale? Barbier nu arunca oare o privire sumbră asupra lumii, care nu-i apărea decât de-a lungul terorilor infernului dantesc? Iar noi ceilalţi, artişti neexperimentaţi care păşeam pe urmele lor, nu eram oare hrăniţi cu această mană amară, răspândită de ei pe deasupra deşertului oamenilor? Primele noastre încercări n-au fost oare nişte cânturi tânguitoare? N-am încercat noi oare să ne acordăm lira timidă la tonul lirei lor răsunătoare?
