Viewing Single Post
AnnaE
#0

MAŞINĂRIA CENUŞIU-ALBĂSTRUIE era aproape îngropată în verdeaţa dealului. Zăcea acolo, în vara anului 1972, un obiect neînsufleţit alcătuit din metal şi din forţe la fel de puternice ca şi viaţa. Ploaia îi spăla formele lipsite de orice noimă. Soarele de iulie – iar acum şi cel de august – se revărsa fierbinte peste el. Noaptea, stelele se reflectau în acea îngrămădire de metal ce părea inutil, mut, nepăsător faţă de menirea sa. Nava pe care o propulsase şi care până atunci funcţionase normal tocmai pătrunsese în atmosfera Pământului când s-a produs accidentul: impactul cu un meteorit îi avariase structura exterioară. Din cauza fisurii făcute de meteorit, nava începuse să cadă spre Pământ, tot mai jos, mai jos… Zăcea de câteva săptămâni pe coasta acelui deal; un obiect ciudat ce părea lipsit de viaţă, dar care era de fapt extrem de viu în esenţa sa.

          În câmpul lui de forţă se adunaseră tot felul de murdării, într-un strat atât de consistent, încât doar o sensibilitate ieşită din comun ar fi putut înregistra vibraţiile. Nici măcar băieţii care se aşezaseră într-o zi pe flanşa motorului nu observaseră straniile convulsii ale murdăriei. Dacă vreunul dintre ei şi-ar fi introdus mâna în infernul acela de energie – care de fapt era câmpul de forţă – muşchii, oasele şi sângele i s-ar fi transformat pur şi simplu în gaz, s-ar fi lichefiat instantaneu, explodând.

          Dar băieţii plecaseră şi motorul zăcea tot acolo în după-amiaza în care au apărut căutătorii de vechituri. Se aflaseră atât de aproape de descoperire, acolo, la poalele dealului verde! Doi bărbaţi, poate puţin cam obosiţi la acea oră târzie, dar totuşi observatori antrenaţi, scrutând cu atenţie versantul, însă pentru o clipă palida strălucire a soarelui fusese umbrită de un nor, iar privirile lor trecuseră mai departe, fără să-l observe.

          După mai bine de o săptămână, tot după-amiaza târziu, un cal se împiedică de corpul greoi al motorului. Călăreţul descălecă într-un fel ciudat. Apucă mânerul şeii cu o mână, plutind apoi pe deasupra ei. Nepăsător, îşi ridică piciorul stâng, îşi menţinu cu uşurinţă echilibrul, apoi ateriză pe pământ. Etalarea acestei forţe părea cu atât mai naturală, cu cât mişcarea avea uşurinţa unui automatism. Atenţia îi fusese permanent concentrată asupra obiectului din iarbă.

          Expresia de pe faţa sa suptă se schimbă în timp ce examină motorul. Privi împrejur, mijindu-şi ochii. Apoi zâmbi răutăcios la ideea ce-i încolţise în minte. În sfârşit, dădu din umeri a nepăsare. Posibilitatea să-l vadă cineva pe aici era, oricum, redusă. Oraşul Crescentville se afla cam la doi kilometri, iar în preajma casei albe înconjurate de copaci, ce se zărea la cinci sute de metri spre nord-est, nu se simţea nici un semn de viaţă.

          Era singur, cu calul şi cu motorul. În clipa următoare, vocea lui încărcată de ironie îngheţată se auzi prin aerul înserării:

          — Ei, Dandy, iată o treabă pentru noi. Cu fierul ăsta vechi o să-ţi cumpăr ceva haleală. Aşteptăm să se facă întuneric şi îl cărăm la negustorul de deşeuri. Astfel ea nu va putea afla, iar nouă ne va rămâne o urmă de demnitate.

          Se opri. Fără să vrea, se întoarse să privească domeniul acela, ca un parc ce acoperea aproape întreaga distanţă până la oraş. Un gard alb, iradiind un halo aburit în crepuscul, descria un traseu lung în jurul unei zone verzi de copaci şi păşuni. Gardul se ascundea prin văioage şi tufişuri, pentru ca în cele din urmă să dispară la nord de casa albă, impunătoare.

          Omul murmură nerăbdător: „Ce prost am fost să zac aici, în Crescentville, s-o aştept.” Se întoarse şi privi spre maşinărie. „Oare ce greutate o fi având?” Apoi: „Mă întreb ce-o fi.”

          Se urcă până-n vârful dealului şi se întoarse cărând o bucată de lemn, lungă de aproape un metru şi groasă de şapte centimetri. Încercă să ridice motorul de la pământ. Mişcările-i erau dezordonate din cauză că avea un singur braţ, stângul. Aşa că, observând în centru gaura plină de murdării, înfipse lemnul acolo ca pe o pârghie.

          Strigătul său de surprindere şi durere străbătu răguşit aerul serii. Lemnul se smucea. Ca reculul ţevii ghintuite a unei puşti, ca un cuţit răsucit, îi întorcea braţul, i-l rotea ca pe un sfredel, arzându-l ca focul. Drăcia îl săltă şi-l trânti la vreo şase metri pe panta dealului. Gemând, ţinându-se de braţul zdrenţuit, se ridică de jos împleticindu-se.

          Geamătul i se stinse subit când privirea i se opri pe vârtejul acela pulsatoriu care adineauri fusese o cracă de copac. Căscă ochii. Apoi încălecă tremurând calul negru. Ţinându-şi braţul însângerat lipit de trup, clipind de durere, mână animalul spre poala dealului, către şoseaua ce ducea spre oraş. Un căruţ pentru cărat pietre, o şa şi hamuri pentru Dandy închiriate de la un fermier, frânghie şi un scripete, o mână ţeapănă în strânsoarea bandajelor, încă amorţită de durere, o pată prin întuneric şi ceva zăngănitor pe căruţ – timp de trei ore, Pendrake se simţi ca într-un coşmar.

          Dar iată că motorul se afla acum pe podeaua grajdului său, ferit de curioşi, şi totul ar fi fost în regulă, dacă nu ar fi persistat sunetul acela care se auzise şi în pădure, iscat din câmpul de forţă. Acum se considera norocos. Încăpăţânarea de a transporta în secret motorul la coşmelia lui fusese ca alegerea vieţii în locul morţii, ca şi cum ar fi ridicat repede o bancnotă de o sută de dolari de pe pavajul unei străzi pustii, un automatism ce depăşea orice logică. Totu-i părea la fel de firesc ca însăşi viaţa.

Attachments
Bestia de A.E. van Vogt.doc 876.5 Kb . 73 Views