CUPRINS:
MĂRTURISIREA.
ŞOBOLANUL ŞI ŞARPELE.
BARBARUL.
SUROGAT ETERN.
UN RÂS NEBUN.
PIERDUT: CINCIZECI DE SORI.
OROLOGIUL TIMPULUI
— Căsătoria este o instituţie sacră, spunea Terry Maynard, ori de câte ori era în vervă. Ştiu prea bine ce spun. Am fost căsătorit de două ori: prima dată, de mult, în 1905, şi apoi în 1967. Un asemenea interval de timp între două căsătorii îţi dă posibilitatea să judeci corect. Şi spunând aceste vorbe, se uita cu drag la nevasta lui, Joan. Numai că, în seara aceea, ca niciodată, ea oftă, îşi aprinse o ţigară, se lăsă pe spătarul scaunului şi murmură:
— Terry, copil fără minte ce eşti, iar o iei de la capăt… Apoi sorbi din cocteil, privi roată, cu ochii ei de un albastru limpede, pe toţi musafirii de faţă, şi zise:
— Terry e pe punctul să vă spună povestea iubirii noastre. Dacă aţi mai auzit-o, poftiţi în sufragerie unde găsiţi sandvişuri şi tot ce vă mai pofteşte inima.
Doi bărbaţi şi o femeie se ridicară şi ieşiră din cameră.
Terry strigă în urma lor:
— Oamenii au râs de bomba atomică până în clipa când le-a căzut în cap. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să descopere că povestea mea nu e doar o poveste şi atât. Ceea ce am să vă spun s-a întâmplat în realitate şi, la urma urmei, i s-ar putea întâmpla oricăruia dintre voi. Când mă gândesc la ucigătoarea lume a posibilului, bomba atomică mi se pare un soi de feştilă fumegândă…
Un bărbat din grupul care rămăsese de faţă întrebă, pe un ton nedumerit:
— E ceva ce eu nu înţeleg. Ce legătură este între prima ta căsătorie, cea din 1905, şi bomba atomică? Dacă lăsăm deoparte eventuala supărare pe care ar putea să o simtă fermecătoarea ta soţie la gândul că n-a avut cum să-şi înfigă gheruţele în frumoasa piele a fostei ei rivale…
— Domnule – răspunse Terry – ia seama cum şi ce vorbeşti despre fosta mea soţie, odihnească-se în pace!
— Odihna n-o s-o cunoască niciodată! Am eu grijă de asta, spuse Joan Maynard.
Se instală apoi mai confortabil în scaun şi adăugă, cu vocea caldă:
— Povesteşte, dragul meu.
Şi soţul ei începu să-şi depene povestea:
— Când aveam zece ani, mă fascina pendula cea mare din hol. O s-o vedeţi, la plecare. Într-o bună zi, am deschis uşiţa de jos şi mă jucam cu pendulul. Atunci, am văzut că pe el erau scrise nişte numere. Primul se afla la capătul de sus al tijei şi era 1840. Şi tot aşa, câte un număr, până jos. Ultimul era 1970. Eram în 1950 şi îmi amintesc că am fost surprins de un lucru: micul indicator de pe greutatea transparentă era fixat în dreptul numărului 1950. Mi-am zis atunci, în gândul meu, că tocmai descoperisem ceva esenţial despre felul cum funcţiona orologiul. După ce a trecut primul val de bucurie, am început, bineînţeles, să mişc greutatea de colo colo şi îmi amintesc că am urcat-o până în dreptul cifrei 1891. În acel moment, m-a cuprins o vrajă ameţitoare. Greutatea mi-a scăpat din mână şi am alunecat pe podea. Mă simţeam rău. Când am deschis ochii, am zărit o femeie tare ciudată, iar în jurul meu totul era schimbat. Vreau să spun mobila şi aranjamentul lucrurilor în casă, căci, de fapt, mă aflam în acelaşi loc. Casa aparţinea familiei noastre de o sută şi mai bine de ani. Dar nu eram decât un biet copil de zece ani şi m-a cuprins spaima, mai ales când am văzut-o pe femeia aceea. Avea cam la patruzeci de ani. Purta o fustă lungă şi demodată iar buzele i se făcuseră subţiri ca aţa, de mânioasă ce era. În mână avea un băţ. În timp ce eu abia mă ridicam, încă nesigur pe picioare, ea începu să vorbească:
— Joe Maynard, de câte ori ţi-am spus să nu te apropii de ceasul ăsta?
Când am auzit-o că-mi spune Joe, am înlemnit. Pe atunci, încă nu ştiam că numele bunicului meu fusese Joseph. Şi mai era ceva ce m-a uimit peste măsură: accentul cu care vorbea femeia. Exprimarea era cât se poate de precisă, dar n-aş putea s-o redau exact şi în amănunt. Al treilea lucru, care m-a paralizat, a fost constatarea că figura ei, pe măsură ce mă uitam mai bine, începea să mi se pară oarecum cunoscută. Era chipul străbunicii mele, al cărei portret atârna pe un perete, în biroul tatălui meu.
„Pac!” şi băţul m-a pocnit peste picior… Am tulit-o către uşă, trecând uşor pe lângă ea şi ţipând ca din gură de şarpe. Am mai auzit-o cum striga după mine:
— Joe Maynard, o să vezi tu ce te aşteaptă când s-o întoarce acasă taică-tu!
Ajuns afară, am păşit în plin tărâm al fanteziei: în lumea simplă a unui orăşel de la sfârşitul veacului trecut. Un câine a început să latre şi s-a luat după mine. Trotuarele erau de lemn iar pe străzi galopau cai. Eu crescusem înconjurat de automobile somptuoase şi călătorisem cu autobuzul. Nu puteam accepta schimbarea. Următoarele ceasuri mi s-au şters complet din minte. Ştiu doar că, la un moment dat, s-a întunecat şi m-am strecurat înapoi spre casa cea mare. Prin singura fereastră luminată, am tras cu ochiul în sufragerie. N-am să uit cât oi trăi scena pe care am văzut-o atunci. Străbunicul şi străbunica mea stăteau la masă şi alături de ei se afla un băiat de vârsta mea. Copilul acela îmi semăna leit. Numai că părea atât de înfricoşat cum eu sper să nu fiu vreodată. Străbunicul tocmai vorbea. Era atât de furios încât auzeam limpede vorbă cu vorbă, prin geam:
