Marriott se trezi, reamintindu-şi de acel lucru de necrezut pe care îl zărise cu o seară înainte în camera de zi goală. Memoria, ageră şi precisă ca o imagine vizuală, l-a smuls brusc din pat. Îşi îmbrăcase la iuţeală halatul şi se îndrepta spre camera de zi când încetini pasul şi se opri gândindu-se. E o prostie la mijloc. A fost doar un vis. A dat din cap în semn de dezaprobare, zâmbind cu reproş. Înainte, dormitorul fusese o cămară a vechii case Marriott. O alesese fără a ţine cont de frumuseţea ei, doar pentru că se afla alături de bucătărie şi se putea încălzi de la aragaz. Se îndreptă acum sprinten spre bucătărie, aprinse focul, încălzi apă, se spălă, se rase şi se îmbrăcă. Îşi aminti zâmbind cum odată, cu mai mult de un an în urmă, sărise din pat ca un nebun şi înşfăcase receptorul — ca să-şi dea seama că de fapt nu sunase nimeni.
Îşi puse pardesiul şi zăbovi un moment pentru a se cerceta atent în oglinda din hol. Era o oglindă ştearsă iar imaginea pe care o văzu era neclară. Cu toate acestea, izbutea să reflecte imaginea unui bărbat tânăr, cam până în patruzeci de ani, zvelt, cu o pălărie gri şi pardesiu. Satisfăcut, îşi îndreptă privirea într-o parte în aşa fel încât, pentru moment, holul mare intră în raza lui vizuală. Ca întotdeauna, pustietatea din jur îl şocă întrucâtva. Totuşi, ceea ce îl neliniştea cel mai mult era că îşi dădea seama că privirea i se îndrepta automat spre uşa de la camera de zi. Marriott strâmbă din buze cu dispreţ.
— Prostul naibii — spuse cu necaz către imaginea din oglindă. Ce încerci să faci? Vrei să dovedeşti că eşti idiot?
Se simţea cât se poate de mulţumit văzând că uşa camerei de zi era închisă. Îşi îndreptă privirea, înadins, în altă parte şi deschise uşa de la intrare. Un vânt rece de aprilie îl izbi în faţă. Încuie uşa după el şi se îndreptă spre poartă. Aceasta scârţâi când o deschise, dar balamalele ruginite nu-l mai deranjau de mult. Închise poarta, apoi, conform obiceiului, zăbovi o clipă să arunce o privire spre capătul străzii.
Strada era lungă, iar casele mai îndepărtate se răzleţeau astfel încât era aproape imposibil să-ţi dai seama unde începea câmpul deschis. Paul Marriott oftă. Tatăl lui îi spusese, nu numai o dată, că la începutul veacului casa Marriott se întindea pe un sfert de milă dincolo de periferia localităţii Hampden, o casă frumoasă, cu aspect plăcut, dispunând de douăzeci de acri de teren împădurit, punctul de atracţie al satului. Treptat, satul trecuse în zona nouă a oraşului, până când ajunsese înăuntrul sectorului comercial al acestuia.
Trei minute i-au trebuit lui Marriott ca să ajungă la braseria Mătuşii Mary. Se instală comod la masă şi, când veni chelneriţa, o întrebă:
— A venit Judith?
Fata clătină din cap încruntându-şi puţin sprâncenele, ezită şi apoi spuse:
— Scumpule, ştii prea bine că domnişoara Judith nu mai mănâncă la noi.
Marriott zâmbi, dar era supărat pe el însuşi. Întrebase de Judith pentru că, ei bine, nu putea să se hotărască pentru ce motiv. Chelneriţa schimbă subiectul:
— Cum te simţi după spectacolul de aseară?
— Bine.
Fata se miră.
— Cu siguranţă că te-a făcut să-ţi dai aere pe aici. Chicoti. Pentru moment, am crezut că are de gând să te facă să-ţi dai jos pantalonii.
Marriott zâmbi, ceva mai evaziv de data asta, şi îi dădu comanda. Rămase posac după ce ea plecă, rememorând spectacolul ultimului supravieţuitor al familiei Marriott dându-se-n stambă în faţa unui public despre care descoperise că apreciază mai mult decât el scăpătarea familiei Marriott. Se opusese să urce, dar un grup de tineri zgomotoşi insistaseră. Tocmai i se aduse micul dejun când un bărbat intră în braserie şi îl salută din cap, iar Marriott îl salută şi el la rândul lui prietenos, spunând:
— Bună, Greg.
Tânărul solid mormăi în timp ce se aşeză în separeul de vizavi de Marriott. Îşi trâmbiţă comanda către chelneriţă şi apoi se întoarse către Marriott.
— Sistemul nervos uman este negreşit un lucru ciudat, nu-i aşa?
Marriott dădu din cap afirmativ.
— Ai văzut cu adevărat căţeluşul ăla pe care pretindeai că-l mângâi? Stărui Greg.
Marriott ridică din umeri.
— Nu-mi aduc aminte.
— Chiar deloc? Întrebă Greg uimit.
— Mi-aduc aminte vag că Blandar m-a rugat să mă uit la ochiul lui drept şi apoi el mi-a atins mâinile — cred.
— Exact. Şi ţi-a explicat că doar unul din cinci se poate scufunda atât pentru prima oară.
— Bănuiesc că sunt unul dintre ei — spuse Marriott.
Acum era dornic să plece. Bău dintr-o înghiţitură cafeaua şi mormăi ceva despre întârzierea la serviciu. Ajunse la magazinul de galanterie bărbătească Clayton la nouă fără cinci, descuie uşa şi începu să măture. La nouă şi zece sosi tânărul Pete Clayton, şi atunci intrară câţiva fermieri. La nouă şi jumătate bătrânul Pete Clayton dădu buzna în biroul din spate şi rămase acolo toată dimineaţa examinând registrele. Absenţa bătrânului a fost o adevărată uşurare pentru Marriott; era îngrijorat în privinţa lui Judith şi nu dorea ca simpla prezenţă a lui Pete să-l deranjeze. Asta nu că i-ar plăcea —îşi spunea — să-şi facă griji. Totuşi, simţea nevoia să poată reflecta la anumite lucruri.
