Corl tot dădea târcoale. Noaptea neagră, fără lună şi aproape fără stele, se retrăgea în silă din calea zorilor care mijeau undeva, spre stânga lui. Lumina lor roşiatică şi lugubră nu făgăduia pic de căldură, ci dezvăluia, treptat, un peisaj de coşmar.
În jurul lui se conturau nişte stânci fumurii, colţuroase şi o câmpie neagră, fără viaţă. Un soare de un roşu palid trăgea cu ochiul deasupra orizontului. Degete de lumină dibuiau printre umbre. Nu se vedea încă nici o urmă a tribului de fiinţe înzestrate cu id, după care Corl umbla de aproape o sută de zile încoace.
Se opri, în sfârşit, înfiorat de această realitate. Labele picioarelor îi zvâcniră cuprinse de un tremur ce-i încorda ghearele ascuţite ca nişte lame. Tentaculele groase care-i creşteau din umeri se încordară şi ele. Corl îşi răsuci dintr-o parte în alta enormul său cap de pisică, în timp ce filamentele păroase din care-i erau alcătuite urechile fremătau cu putere, iscodind fiecare adiere de vânt, fiecare vibraţie a eterului.
Nu primi nici un răspuns. Complicatul lui sistem nervos nu înregistra nici o mişcare. Nimic nu vădea prezenţa acelor fiinţe, care erau unica lui sursă de hrană pe această planetă pustie. Corl se ghemui la sol – o gigantică siluetă felină zugrăvită pe fundalul de un roşu întunecat al cerului. Ai fi zis că-i caricatura unui tigru negru într-o lume de umbre. Ceea ce-l descumpănea era faptul că pierduse contactul. Era înzestrat cu un sistem senzorial care, în mod normal, putea detecta prezenţa idului într-un organism aflat la mari depărtări. Însemna că nu mai funcţiona normal. Faptul că nu izbutise, în noaptea asta, să menţină contactul trăda o dereglare a organismului, era un simptom al bolii mortale despre care auzise. De şapte ori în decursul secolului trecut întâlnise nişte corli prea slabi pentru a se putea mişca şi ale căror trupuri, altminteri nemuritoare, se vlăguiseră din lipsă de hrană. De fiecare dată, se năpustise asupra acelor trupuri inerte, zdrobindu-le pentru a le stoarce fărâma de id care continua să le ţină în viaţă.
Corl se înfiora de plăcere, amintindu-şi de acele ospeţe. Scoase apoi un fel de mârâit, un sunet sfidător, repetat de ecou din stâncă în stâncă, înainte de a se întoarce în propriii săi nervi. Era o expresie instinctivă a voinţei lui de a trăi.
Deodată, încremeni.
Zărise, cu mult deasupra liniei orizontului, un minuscul punct luminos. Acesta se apropia rapid, devenind întâi o minge de metal, apoi o enormă navă rotundă, argintie, care-şi încetini vizibil viteză când zbură deasupra lui Corl. Nava rămase o clipă aproape nemişcată deasupra şirului de dealuri negre din dreapta lui, apoi dispăru.
Corl îşi reveni din buimăceală şi se repezi ca un tigru printre stânci. În ochii lui negri şi rotunzi ardea o dorinţă aprigă. Perii de pe urechi începură să vibreze, semnalându-i o cantitate de id atât de mare, încât foamea lui deveni insuportabilă.
Soarele, trandafiriu acum, urcase mult pe cerul de purpură, în vreme ce Corl se furişa înapoia unor stânci şi privea, din umbra lor, ruinele oraşului de la poale. În ciuda dimensiunilor ei uriaşe, nava argintie părea minusculă pe fundalul acestor ruine. Dar avea atâta viaţă şi atâta dinamism în ea, încât, într-o clipită, ajunse să domine peisajul. Nava se aşeză într-un făgaş săpat de propria-i greutate în câmpia stâncoasă care începea brusc la periferia metropolei moarte.
Corl se uita la fiinţele bipede care ieşiseră din navă şi stăteau acum în grupuri mici la poalele unei scări rulante, coborâte printr-o poartă puternic luminată. Simţi că i se usucă gâtlejul de foame şi că i se întuneca mintea din pricina dorinţei aprige de a se năpusti asupra acestor făpturi fragile, dar bogate în id.
Amintiri ceţoase îi stăviliră elanul care-i electriza muşchii. Amintirile astea îi vorbeau despre trecutul îndepărtat al neamului său, despre maşini capabile de distrugere, despre energii mult mai mari decât toate puterile ascunse în propriu-i trup. Prin pâcla ce i se lăsase peste ochi, văzu că fiinţele acelea erau îmbrăcate într-un veşmânt străveziu, care scânteia în razele soarelui.
În mintea lui Corl se făcu deodată lumină: fiinţele astea erau desigur membrii unei expediţii ştiinţifice de pe o altă planetă. Oamenii de ştiinţă nu distrug, ci cercetează. Ei nu vor încerca să-l omoare, dacă nu-i va ataca…
Îmboldit de foame, Corl ieşi din ascunzătoare şi înainta spre fiinţele acelea. Ele îl simţiră, căci se întoarseră să-l privească. Trei, care erau mai în faţă, se retraseră încet spre grupurile ceva mai numeroase. Unul dintre bipezi, cel mai mărunt din grupul lui, scoase dintr-o teacă pe care-o purta pe coapsă o vergea de metal şi începu s-o legene cu un aer nepăsător.
Deşi cam neliniştit de acest gest, Corl continuă să înainteze. Era prea târziu ca să mai dea înapoi.
Elliott Grosvenor rămăsese locului, în urma celorlalţi, lângă pasarelă.
Se obişnuise să se ţină deoparte. Fiind singurul nexialist aflat la bordul navei Space Beagle1 era ignorat de specialişti: aceştia nu pricepeau limpede ce anume e un nexialist şi, oricum, nici nu prea se sinchiseau. Grosvenor avea de gând să schimbe lucrurile, dar deocamdată nu i se ivise prilejul.
Aparatul acustic din cască lui spaţiala se însufleţi brusc. Un om râse încet, apoi spuse:
— Eu, unul, nu vreau să am de-a face c-un monstru atât de uriaş!
Grosvenor recunoscu glasul lui Gregory Kent, şeful secţiei de chimie. Deşi mărunţel, Kent era o personalitate. Avea mulţi prieteni şi sprijinitori printre membrii expediţiei şi îşi anunţase candidatura la viitoarele alegeri pentru postul de director al acesteia. Dintre toţi oamenii care-l văzuseră pe monstru, Kent era singurul care-şi scosese arma. Acum, degetele lui îi mângâiau ţeava metalică.
