Motivul pentru care scriu acest cuvânt înainte este că vreme de treizeci de ani am fost prieten şi consilier al editurii Princeton University Press, dând o mână de ajutor la netezirea drumului pentru uriaşul şi dificilul proiect al publicării „Einstein Papers”, proiect în care Alice Calaprice joacă un rol central. După îndelungate amânări şi controverse înverşunate, proiectul de publicare a demarat acum în forţă, dând la iveală un flux constant de volume pline de comori ştiinţifice şi istorice.
L-am cunoscut pe Einstein doar indirect, prin secretara sa care era şi custode al arhivelor, Helen Dukas. Helen era un prieten afectuos şi generos, atât cu cei mari cât şi cu cei mici. Fusese vreme îndelungată bona preferată a copiilor noştri. Îi plăcea să vorbească despre Einstein, punând mereu în evidenţă simţul umorului şi detaşarea sa senină de pasiunile care îi stăpânesc pe muritorii de rând. Copiii noştri şi-o amintesc ca pe o doamnă în vârstă, cumsecade şi voioasă, cu accent german. Insă era şi tenace. Se lupta ca o leoaică pentru a-i împiedica pe cei care voiau să invadeze spaţiul privat al lui Einstein, pe când acesta era în viaţă, şi tot ca o leoaică s-a luptat, după moartea lui, pentru a păstra intimitatea scrierilor mai personale ale savantului. Ea şi cu Otto Nathan au fost executorii testamentari ai lui Einstein, şi erau gata să intenteze proces pentru a pedepsi pe oricine ar fi îndrăznit să publice documentele lui Einstein fără acordul lor. Dincolo de aparenta sa seninătate, simţeam din când în când la Helen tensiuni mocnite. Se întâmpla uneori să mormăie cuvinte de neînţeles la adresa unor persoane necunoscute care îi făceau viaţa mizerabilă.
Testamentul lui Einstein dispunea ca arhiva conţinând scrierile sale să rămână în administrarea lui Otto Nathan şi a lui Helen pe toată durata vieţii lor, iar după aceea să devină proprietatea permanentă a Universităţii Ebraice din Ierusalim. Timp de douăzeci şi şase de ani după moartea lui Einstein din 1955, arhiva a fost găzduită într-un lung şir de fişiere la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton. Helen lucra zi de zi la arhivă, ocupându-se de un volum enorm de corespondenţă şi descoperind mii de noi documente care să fie adăugate colecţiei.
În decembrie 1981 Otto Nathan şi Helen se bucurau amândoi de o sănătate aparent bună. Apoi, într-o seară în preajma Crăciunului, pe când cei mai mulţi dintre membrii Institutului erau în vacanţă, a avut loc o manevră subită. Era o seară întunecoasă şi ploioasă. Un camion mare oprise în faţa Institutului, şi un detaşament de soldaţi israelieni bine înarmaţi stătea de pază. S-a întâmplat să trec pe acolo şi am aşteptat să văd ce se întâmplă. Eram singurul spectator la vedere, dar nu am nici o îndoială că Helen era şi ea prezentă, supraveghind probabil operaţiunea de la fereastra ei de la ultimul etaj al Institutului, într-o succesiune rapidă, o serie de lăzi mari de lemn au fost aduse jos cu liftul de la ultimul etaj, scoase din clădire pe uşa din faţă care era deschisă şi încărcate în camion. Soldaţii au sărit pe platformă şi camionul a dispărut în noapte. A doua zi, arhiva a ajuns la destinaţia ei finală, la Ierusalim. Helen şi-a continuat slujba la Institut, ocupându-se de corespondenţă şi dereticând spaţiul gol în care fusese arhiva. Şase săptămâni mai târziu, brusc şi surprinzător, a murit. N-am ştiut niciodată dacă avusese vreo premoniţie legată de moartea ei; în orice caz, s-a asigurat ca arhiva pe care o iubea să fie pe mâini sigure înainte de dispariţia ei.
După ce Universitatea Ebraică şi-a asumat responsabilitatea arhivei şi după moartea lui Otto Nathan, în ianuarie 1987, fantomele care o bântuiseră pe Helen au ieşit repede la lumină. Robert Schulmann, un istoric al ştiinţei care se alăturase proiectului „Einstein Papers” cu câţiva ani în urmă, a aflat din Elveţia cum că ar exista încă o rezervă secretă de scrisori de dragoste, scrise cam pe la sfârşitul secolului de Einstein şi de prima lui soţie, Mileva Maric. El a bănuit că scrisorile ar putea face parte din moştenirea Milevei, adusă în California de nora sa Frieda, prima soţie a fiului mai mare al lui Einstein, Hans, după moartea Milevei survenită în Elveţia în 1948. Cu toate că Schulmann primise asigurări repetate că singurele scrisori existente erau cele de după despărţirea Milevei de Einstein din 1914, el nu s-a lăsat convins. În 1986 s-a întâlnit la Berke-ley cu nepoata lui Einstein, Evelyn. Au descoperit împreună un indiciu hotărâtor. Într-un manuscris nepublicat pe care Frieda îl pregătise despre Mileva, dar care nu făcea parte din text, se găseau referiri directe la cincizeci şi patru de scrisori de dragoste. Concluzia era evidentă: scrisorile făceau parte cu siguranţă din colecţia de mai bine de patru sute de scrisori aflate în posesia Einstein Family Correspondence Trust, instituţia juridică ce îi reprezenta pe moştenitorii din California ai Milevei. Deoarece anterior Otto Nathan şi Helen Dukas blocaseră publicarea biografiei Friedei, Family Trust le interzisese accesul la corespondenţă, iar ei nu ştiau ce conţine. Descoperirea notelor Friedei şi transferarea documentelor către Universitatea Ebraică au făcut cu putinţă continuarea publicării corespondenţei.
