I.
Când nava spaţială se pierdu în ceaţa deasă a planetei Eristan II, Trevor Jamieson îşi scoase arma. Se simţea ameţit, epuizat de puternicul curent de aer al uriaşei nave, care îl azvârlise şi-l răsucise pe toată părţile. Însă, conştient de pericol, rămase cu atenţia încordată, cu costumul prins în hăţişul de cabluri al platformei antigravitaţionale de deasupra lui. Îl privea cu ochii mijiţi pe ezwal, care, la rândul lui, îl cerceta iscoditor peste marginea treptei purtătoare, ce se mai legăna încă.
Cei trei ochi ai ezwalului, cenuşii şi reci ca oţelul îl priveau fix; capul său mare, albastru, se legăna în expectativă şi – Jamieson ştia – gata să se retragă degrabă, dacă i-ar fi ghicit intenţia de a apăsa pe trăgaci.
— Ei bine, spuse Jamieson aspru, iată-ne pe amândoi la mii de ani lumină de planeta-mamă; azvârliţi într-un purgatoriu primitiv, pe care tu, după experienţa de viaţă izolată de pe planeta Carson, nu-l poţi încă concepe, în ciuda abilităţii tale de a citi gândurile. Nici măcar un ezwal de trei sute de kilograme nu poate supravieţui, acolo jos, singur.
O labă uriaşă, cu gheare lungi, se apropie de navă şi scutură unul dintre cele trei cabluri subţiri, agăţate de costumul lui Jamieson. Cablul se desprinse cu un şuierat ascuţit, iar forţa smuciturii îl ridică pe Jamieson cu câţiva metri. Căzu la loc şi începu să se legene, atârnat de celelalte două cabluri ca de un trapez. Cu arma în mână îşi întinse gâtul, încercând să apere cele două legături ce mai rămăseseră de un nou atac.
Dar ezwalul nu mai făcu nici o mişcare ameninţătoare; capul acela uriaş era îndreptat spre el, iar ochii aceia calmi şi nemişcaţi continuau să-l iscodească. Într-un târziu, Jamieson îi citi un gând. Un gând calculat, imperturbabil: „în momentul de faţa, mă preocupă un singur lucru. Din cele peste o sută de persoane de pe nava ta, numai tu ai scăpat cu viaţă. Deci, dintre oameni, numai tu ştii că ezwalii de pe planeta pe care o numeşti Carson nu sunt animale neraţionale, ci fiinţe inteligente. Ştim că guvernul ţării tale întâmpină mari dificultăţi cu instalarea şi menţinerea coloniştilor pe planeta noastră, fiindcă suntem consideraţi un fel de forţă naturală periculoasă, greu de înfruntat, dar inevitabilă. Nouă ne convine situaţia asta. Dacă oamenii şi-ar da seama că suntem un inamic inteligent, ar porni un război sistematic şi total împotriva noastră. Asta ne-ar împiedica să ne realizăm ţelul inalterabil de a-i goni pe toţi invadatorii din lumea noastră. Fiindcă ştii lucrul ăsta, decât să risc să scapi din jungla de sub noi, am preferat să sar pe platforma antigravitaţională chiar în clipa în care te-ai desprins din racordul de siguranţă.
— Ce te face să crezi că dacă termini cu mine se va rezolva totul? Ai uitat de cealaltă navă, cu doi ezwali la bord, o femelă şi puiul ei? N-a păţit nimic la ultimul contact cu nava de război a rulilor, care a avariat-o pe asta, iar acum se află, probabil, în drum spre Pământ.
— Îmi dau seama de asta, replică ezwalul dispreţuitor. Ca şi de neîncrederea vădită a comandantului navei doar când i-ai sugerat că ezwalii ar fi mai inteligenţi decât multe fiinţe umane. Numai tu ai putea convinge guvernul de pe Pământ de adevăr, căci doar tu eşti sigur de ei. Cât despre ceilalţi ezwali pe care i-aţi capturat, ei nu-şi vor trăda niciodată semenii.
— Poate că ezwalii nu sunt chiar atât de altruişti cum spui, zise Jamieson cinic. De pildă, sărind pe platforma asta antigravitaţională, nu ţi-ai salvat decât viaţa ta. N-ai fi izbutit să conduci o navă de salvare, aşa că până acum te-ai fi prăbuşit o dată cu nava şi mă îndoiesc că până şi un ezwal ar fi putut…
Glasul i se stinse într-o exclamaţie de uimire, căci cu o răsucire bruscă, ezwalul îşi ridică colţii înspăimântători, albaştri şi-şi întinse ghearele ascuţite către o pasăre uriaşă. Cu aripile strânse, ca un înveliş de cort, pasărea se năpustea în picaj spre navă. Nu se abătu de la obiectivul ei. Jamieson îi zări în fugă ochii proeminenţi şi ghearele tăioase, pregătite să-l atace pe ezwal şi se înspăimântă.
Impactul cu ezwalul făcu ca nava să se legene precum o surcică pe o mare învolburată. Jamieson fu aruncat cu o viteză ameţitoare dintr-o parte în alta. Fâlfâitul cumplit al acelor aripi uriaşe răsuna ca nişte bubuituri de tunet. Îşi ridică arma gâfâind. Flacăra albă atinse una dintre aripi şi o pătrunse, lăsând o pată neagră. Aripa se lăsă în jos şi, în acelaşi moment, pasărea fu azvârlită de pe navă de forţa şi furia ezwalului. Cădea fără încetare, învârtindu-se încetişor, până se pierdu în întunecimea fâşiei de pământ de dedesubt.
Un scrâşnet, venind de deasupra capului său, îl făcu pe Jamieson să-şi ridice degrabă privirile. Pierzându-şi echilibrul, ezwalul se clătina pe marginea navei, bătând neputincios aerul cu cele patru labe dinainte. Celelalte două se luptau din răsputeri cu barele de metal din partea superioară a navei… Şi învinseră. Corpul său uriaş se dădu înapoi, până când nu se mai văzu decât capul masiv. Jamieson coborî arma prost dispus.
— Vezi, zise el, până şi o pasăre a fost periculoasă pentru noi… Şi puteam să-ţi găuresc burta. N-am făcut-o pentru simplul fapt că am nevoie de tine… Şi tu de mine. Situaţia e usturătoare: cred că, până acum, nava trebuie să se fi prăbuşit pe uscat, dincolo de Strâmtoarea Diavolului, o fâşie de apă de aproximativ douăzeci de mile lăţime, care separă această mare insulă de continent. Am părăsit nava în ultima clipă; imediat după aceea, curentul ne-ar fi împiedicat s-o facem. Însă acum singura noastră şansă de salvare este să ajungem din nou la ea. Are provizii şi ne va ocroti de fiarele primitive din galaxia asta. Poate că aş izbuti să repar şi radioul sub-spaţial, sau chiar vreuna din navele de salvare.
