Profesorul Dun Higenroth citi scrisoarea oficială cu buzele strânse: „…Norocul pe care l-aţi avut câştigând Acolada în domeniul dumneavoastră… De aici şi decapitarea pentru beneficiul studenţilor din cadrul programului de educaţie avansată… va avea loc în Ziua Patrioţilor. Felicitări…”
Desigur, scrisoarea era mai lungă, dar aceasta era esenţa ei.
Tăcut, Higenroth întinse documentul spre soţia sa, Eidy. Fără un motiv anume, rămase să privească atent cum tânăra doamnă citea vestea despre decapitarea iminentă a soţului, un savant mult mai bătrân decât ea. Dar chipul ei nu era tulburat de nici un fel de emoţie. Eidy îi înapoie scrisoarea şi-i spuse:
— E important să-ţi aminteşti că moartea prin decapitare nu este deloc dureroasă. E un fapt dovedit.
Higenroth descoperi, atunci când citi mica notă de subsol redactată cu litere mici, ce se cerea de la el în vederea ordinului de execuţie: „…Este de la sine înţeles că un câştigător al Acoladei nu va permite ca anxietatea legată de momentul decapitării să se manifeste deschis sau să-i tulbure cu ceva gândurile. Asemenea reacţii învechite nu sunt demne de un savant modern şi matur care înţelege valoarea decapitării Acoladei pentru studenţi şi care ştie că pentru el este un pas din lumea noastră spre o altă lume mai bună, aşa cum a stabilit Religia Oficială.”
Premiul îl pusese pe profesorul Higenroth în faţa unei dileme. Pe de-o parte – trebuia să admită – era o victorie. Bătălia lui cu dr. Heen Glucken se sfârşea dintr-o singură lovitură – ca să spunem aşa – care avea să-i pună adversarul la podea. Câştigătorii Acoladei erau aleşi dintre cei ce se aflau în primul pluton în cursa pentru eminenţa ştiinţifică.
Dintr-o singură lovitură – literal vorbind – avea să câştige coroana.
Pe de altă parte, nu simţea că-şi dusese munca până la capăt.
— Există prea multă creativitate în capul ăsta bătrân, îi zise lui Eidy. Ca atare cred că voi cere o amânare pe termen nelimitat, în temeiul Sclipirii Viitorului.
Eidy se uită la el şi întrebă:
— Tu crezi că afacerea asta nu are nici o legătură cu articolele politice contra regimului pe care le-ai publicat de doi ani încoace?
— Ah, nu, nici vorbă. Higenroth scutură din capul cu chip prelung. Dictatorul însuşi a declarat cu tărie că orice puncte de vedere vor fi tolerate. Posibilitatea ca Acolada să nu fie meritată nu este un factor de luat în seamă în această chestiune.
— Desigur, răspunse repede Eidy.
Cum Ziua Patrioţilor se celebra în mai puţin de o jumătate de săptămână, Higenroth îşi scrise cererea de amânare pe un formular tip pe care-l adresă Comisiei de Educaţie Avansată, folosindu-se de canalul magnetic al serviciului de livrări speciale.
Vestea despre premiul pe care-l primise apăru la Teleştiri înainte de amiază. A doua zi, dimineaţa devreme, dr. Glucken veni cu naveta de peste ocean ca să – cum declară – „îşi exprime respectul faţă de un oponent de mare valoare”. Apoi adăugă:
— Nu pot spune că sunt de acord cu felul în care au ales câştigătorul, dar cred că am găsit o soluţie care m-ar satisface.
Se lansă imediat după aceea într-un rezumat al propriilor puncte de vedere.
Dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica, Higenroth nu dormise deloc bine; trecu o vreme până să se trezească suficient ca să-şi dea seama că dr. Glucken continua să expună aceleaşi teorii personale, extrem de răsuflate, pe care le învăţase pe dinafară.
— Ar fi un adevărat triumf ştiinţific, tocmai spunea Glucken, dacă la decapitare studenţii tăi nu ar primi numai educaţia-fulger care cuprinde toate cunoştinţele tale speciale, ci şi pe ale mele.
În vreme ce asculta glasul sâcâitor, Higenroth se simţi deodată galvanizat. Şi se revoltă.
— Doar un moment, îl întrerupse. Vrei să spui că…?
Glucken continuă prezentarea unor anumite teorii de bază, de abia ridicând uşor glasul.
Higenroth se trezi de-a binelea.
— Hei! Strigă. Cu alte cuvinte, vrei să te asiguri că studenţii mei vor fi educaţi pe baza ideilor tale tocmai la decapitarea mea?
Glucken nu se lăsă intimidat şi-şi continuă expunerea pe un ton greu de tolerat.
Higenroth îşi puse mâinile la urechi şi îi strigă că nici de-al naibii nu va permite ca judecata Comitetului să fie pervertită de nişte idei care nici măcar nu se ridicau la nivelul Acoladei.
În acel moment intră Eidy peste ei. Îşi conduse soţul afară din cameră, deşi cei doi continuau să urle unul la celălalt, până când izbuti să-l vâre pe profesor în dormitor şi să închidă uşa.
Dr. Glucken, cu faţa-i frumoasă purpurie din cauza furiei, tocmai se pregătea să plece când Eidy se întoarse grăbită la el. Îl opri chiar la uşă.
— Eşti căsătorit? Îl întrebă fără ocol.
— Soţia mea e moartă, îi răspunse el. A pus sub semnul întrebării Religia Oficială. Dădu din umeri, resemnat. Am prevenit-o, dar n-a vrut să mă asculte.
Eidy ştia foarte bine la ce se referea. Neîncrederea în Religia Oficială era un act interzis într-o dictatură altminteri destul de rezonabilă.
