CAPITOLUL 1
Mâna mamei era rece, strângând-o pe a lui. În timp ce mergeau grăbiţi pe stradă, teama femeii era o pulsaţie tăcută, slabă, care trecea din mintea ei într-a lui. O sută de alte gânduri loveau mintea băiatului, gânduri dinspre mulţimile ce roiau pe ambele trotuare şi din interiorul clădirilor pe lângă care treceau. Dintre toate însă, numai cele ale mamei erau clare şi coerente. Şi înspăimântate.
Ne urmăresc, Jommy, transmitea creierul ei. Încă nu sunt siguri, dar ne suspectează. Am riscat prea mult venind în capitală, deşi am sperat că de data asta îţi voi putea arăta vechea cale de acces a slanilor în catacombe, acolo unde este ascuns secretul tatălui tău. Dacă se întâmplă ceva rău, ştii ce ai de făcut. Ai repetat de destule ori. Să nu-ţi fie teamă, Jommy, să nu-ţi pierzi calmul. Ai numai nouă ani, dar eşti la fel de inteligent ca orice om de cincisprezece ani.
Să nu-ţi fie teamă! Uşor de zis, îşi spuse Jommy şi-şi ascunse frământarea care-l chinuia. Ei nu i-ar fi plăcut să afle de tăinuirea lui, de zidul ridicat între mamă şi fiu. Existau însă şi gânduri ce se cereau ascunse. Ea nu trebuia să ştie că şi băiatului îi era frică.
Totul părea nou şi excitant în acelaşi timp. Se simţea emoţionat de fiecare dată când venea în inima Centropolisului, plecând din liniştita suburbie în care locuiau. Marile parcuri, lungile bulevarde de zgârie-nori, tumultul mulţimilor, totul arăta mai minunat decât îşi imaginase, deşi era cât se poate de firesc pentru capitala lumii. Aici se găsea sediul guvernului. Aici, pe undeva, trăia Kier Gray, dictatorul absolut al întregii planete. Cu sute de ani în urmă, slanii deţinuseră controlul Centropolisului, în scurta lor perioadă de glorie.
Le simţi ostilitatea, Jommy? Poţi înţelege lucrurile din depărtare?
El se încordă. Valul de murmure confuze care se degaja din mulţimea înconjurătoare spori şi se transformă într-un vârtej de zgomote mentale. De undeva veni şoapta rătăcită a unui gând:
Se spune că în oraş există încă slani, în ciuda măsurilor luate. Ordinul este de a fi împuşcaţi pe loc.
Nu-i periculos? Veni un al doilea gând. Fusese evident o întrebare pusă cu voce tare, deşi Jommy prinsese numai imaginea mentală. Vreau să spun că, din greşeală, ar putea fi ucise persoane nevinovate.
Acesta este şi motivul pentru care foarte rar sunt împuşcaţi pe loc. Poliţia încearcă să-i captureze şi să-i examineze. Organele lor interne sunt diferite de ale noastre, iar pe capetele lor există…
Îi simţi, Jommy? Au ajuns în spatele nostru. Sunt într-o maşină mare! Aşteaptă întăriri, ca să ne încercuiască. Lucrează repede. Le poţi capta gândurile, Jommy?
Nu putea. Oricât şi-ar fi solicitat mintea, oricât s-ar fi încordat şi oricât ar fi transpirat încercând. Aici, puterile ei mature depăşeau precocitatea lui. Mama putea acoperi distanţele şi transpune vibraţiile îndepărtate în imagini coerente.
Băiatul ar fi vrut să se întoarcă şi să privească. Nu îndrăznea. Cu picioarele lui slăbuţe, deşi lungi, trebuia să alerge ca să poată ţine ritmul cu pasul grăbit al mamei. Era groaznic să fii mic şi neajutorat, lipsit de puteri şi fără experienţă atunci când viaţa cerea tăria maturităţii, vitalitatea unui slan adult.
Gândurile mamei îi întrerupseră pe neaşteptate reflecţiile:
Unii sunt în faţa noastră, iar alţii traversează strada. E timpul să ne despărţim, dragul meu. Nu uita ceea ce ţi-am spus: viaţa ta trebuie să aibă un singur scop – să faci tot ce-ţi stă în putinţă pentru ca slanii să-şi redobândească existenţa normală. Cred că va trebui să-l ucizi pe marele nostru duşman, Kier Gray, chiar dacă pentru asta va fi nevoie să intri în palat. Ţine minte, vor urma strigăte şi derută, dar să nu-ţi pierzi calmul. Succes, Jommy!
O scurtă strângere şi mama îi eliberă mâna. Abia atunci realiză băiatul că în şuvoiul gândurilor ei se schimbase ceva. Teama dispăruse. O linişte blândă i se revărsa din minte, calmând nervii încordaţi, potolindu-i bătăile celor două inimi.
Dispărând din câmpul vizual al urmăritorilor, Jommy se strecură între un bărbat şi o femeie care mergeau pe lângă el. Cu coada ochiului, văzu nişte oameni îndreptându-se spre silueta înaltă a mamei sale. Înfăţişarea femeii era obişnuită, chiar banală, îmbrăcată cu pantaloni, o bluză roz şi având părul prins într-o eşarfă strâns înnodată. Civilii ce traversau strada păreau nişte ciocli pe ale căror feţe întunecate se citea sentimentul lucrului neplăcut pe care trebuia să-l facă. Gândul acelei neplăceri şi ura care o însoţea aruncaseră o umbră peste minţile lor. Acest lucru îl nedumerea pe băiat chiar şi acum, când se concentra asupra fugii. De ce ar fi trebuit să moară? El şi mama lui cea minunată, sensibilă şi inteligentă? Nu era câtuşi de puţin corect.
De trotuar se apropie o maşină, scânteind în soare ca o nestemată prelungă. Vocea aspră a unui bărbat tună în spatele lui Jommy:
— Stai! Uite puştiul! Nu-l lăsaţi să scape! Puneţi mâna pe el!
Oamenii se opreau şi priveau. Băiatul le simţi blândeţea surprinsă a gândurilor, apoi dădu colţul, alergând pe Bulevardul Capitalei. Văzu o maşină depărtându-se de trotuar. Picioarele îl purtară cu o viteză nebună. Degetele lui neobişnuit de puternice se agăţară de bara din spate. Sări pe ea, ţinându-se strâns, în timp ce automobilul pătrunse în labirintul traficului, mărind viteza. De undeva din neant veni un gând: Succes, Jommy!
Ea îl pregătise timp de nouă ani pentru acest moment, totuşi inima i se strânse atunci când răspunse: Succes, mamă!
