Fizicianul Grayson auzi de două ori neobişnuitul clinchet sec, în ritm rapid. Piing… Ping…
Cam aşa.
Foarte uşor.
Dar ceea ce urmă fu foarte evident. Textul tipărit pe care-l citea se înceţoşă pe loc.
Grayson scutură enervat din cap şi apropie contractul de ochelari. Pe pagină jucau nişte pete.
Oftă, se lăsă pe spătarul scaunului şi închise ochii. Când îi deschise, înţelese care era problema.
În fiecare „sticlă” transparentă a ochelarilor săi apăruse câte o crăpătură subţire, orizontală, chiar la nivelul pupilei.
Rămase un pic surprins. Ciudată coincidenţă. Cele două sticle se spărseseră – acum îşi aminti clinchetul şi se gândi că probabil acela fusese momentul – una la o jumătate de secundă de cealaltă. Având un spirit înclinat către statistică, consideră foarte pe scurt probabilitatea unor spargeri atât de apropiate în timp. Cifrele care-i veniră în minte erau atât de astronomice (şi bineînţeles imposibile), încât renunţă la idee.
În linişte, îşi scoase ochelarii stricaţi şi-i puse pe birou. Apoi, prin ceaţă, răscoli într-unul din sertare până găsi o rolă de adeziv transparent; era, fireşte, un adeziv de acea calitate perfectă ce se fabrica în Laboratoarele Haskett, după norme ştiinţifice specifice. Până acum nu-i trecuse niciodată prin cap să folosească acest adeziv la reparatul ochelarilor şi, evident, nu-l folosea pentru acest scop neprevăzut decât în aşteptarea unei perechi noi de ochelari, venite de la opticianul lui.
Conform promisiunii înscrise cu litere mărunte pe rola de adeziv, reparaţia dură doar câteva clipe. După care, vârî înapoi rola în sertar, îşi puse ochelarii la loc pe nas, uşa se deschise şi domnişoara Haskett intră.
Ca de obicei, era plină de vitalitate. Zâmbi şi-l întrebă:
— Aveţi un minut liber, domnule doctor Grayson?
Cu aceste cuvinte, rezerva ei de vitalitate luă sfârşit. Se lăsă moale într-un fotoliu. Aştepta, într-o tăcere de moarte.
Grayson o examină pe proprietăreasa Laboratoarelor Haskett, privind-o prin ochelari. Şi atunci, îi veni un gând uluitor. Îşi zise că ar trebui să aibă remuşcări din cauza domnişoarei Haskett. Viaţa ei singuratică implora, fără cuvinte, dragoste şi afecţiune. Şi cine ar putea răspunde mai bine acestui apel decât bărbatul pe care ea îl confirmase în postul de şef al oamenilor de ştiinţă, atunci când moştenise Laboratoarele răposatei ei mătuşi? Aveau relaţii de lucru, desigur.” Munca aceasta îi ocupase domnişoarei Haskett aproape toată viaţa de fiinţă adultă.
Grayson îşi drese glasul, jenat dintr-odată de gândurile ce-i treceau prin minte. În fapt, era atât de absorbit de ce i se întâmplase, încât nu remarcă necuviinţa pe care o săvârşi în momentul acela. Zise:
— Hmm, domnişoară Haskett.
Lucrul de care nu-şi dădu seama fu autoritatea tonului. Ca şi cum el ar fi fost patronul şi ea funcţionara. Şi nici ea nu dădu atenţie faptului sau poate era cu gândul în altă parte. Căci răspunse distrată:
— Da, domnule doctor?
— Cum se numeşte specialistul acela oculist care se ocupă de personalul nostru masculin?
— Burr. Doctorul Aaron Burr.
Grayson dădu din cap. Acum îşi aducea aminte. Impresia lui că era un nume uşor de ţinut minte, se adeverea. Bineînţeles, o să-l uite iar.
Observă că gândurile i se întorceau spre domnişoara Haskett.
— Ce faceţi în timpul liber? Întrebă el.
— Oh… Diferite lucruri.
Părea că se însufleţise dintr-odată.
— Citiţi?
— Uneori.
— Mergeţi la cinema?
— Când am ocazia.
Grayson şovăi. Începea să-şi dea seama de ceea ce făcea: îi punea patroanei lui întrebări cu caracter personal. Nu făcuse niciodată aşa ceva. Şi era uimit că o făcea.
În sinea lui începu să dea înapoi. În clipa aceea, domnişoara Haskett i se destăinui:
— Locuiesc într-un complex de clădiri, a căror coproprietară sunt.
Grayson rămase trăsnit de enormitatea acestei informaţii.
— Singură? Întrebă el.
O roşeaţă uşoară se ivi în obrajii domnişoarei Haskett. Îşi îndreptă spatele în fotoliul în care stătea. Apoi:
— Singură, răspunse cu hotărâre, iar din momentul acela încetă să-l mai privească în ochi.
Grayson tăcu. Avea simţul dramei, şi al celei reale şi al celei imaginare. Îşi închipuia că ea se smulsese în chip deliberat din cei treizeci şi opt de ani ai ei de timiditate, ca să-i poată mărturisi că posedă condiţia propice unei aventuri, un apartament personal.
Grayson oftă. Era însurat, în chip destul de trist. Nu putea risca să se înşele în analiza lui. Ar fi de-a dreptul ridicol să-şi piardă slujba sau să capete o palmă, sau – şi mai rău – să fie târât în faţa unui comisar utt. Era incapabil să măsoare consecinţele celei din urmă posibilităţi.
Gândind la aceasta, zguduit de aceasta, spuse cu stăruinţă în voce:
— Hmm, domnişoară Haskett, am impresia că mi-am stricat ochelarii. Desigur că nu e nevoie să vă spun că, pentru un bărbat, nimic nu e mai important. Aşa încât, dacă ceea ce voiaţi să-mi spuneţi ar putea să aştepte…
Domnişoara Haskett se ridică:
