Locotenentul Morton Cargill părăsi barul şi se împiedică de ceva. Se opri şi se întoarse instinctiv, căutând un lucru de care să se ţină. Aşa văzu o femeie ieşind din acelaşi bar, care se împiedică la rândul ei şi aproape căzu peste el.
Se sprijiniră unul de altul, păstrând un echilibru precar. Ea îşi reveni mai repede şi murmură:
— Domnule Membru, ai promis că mă duci acasă cu maşina.
— Poftim? Spuse Cargill şi fu pe cale să adauge: „Păi nu te-am văzut în viaţa mea!”
Dar se abţinu, pentru că brusc îi trecu prin cap că de fapt nici beat nu fusese în viaţa lui. În plus, ultima oră trăită de el în acea zi fusese atât de vagă, încât se gândi că spusele ei au totuşi o noimă.
În mod sigur, intenţionase să-şi „tragă” o fetiţă la sfârşitul serii. Atunci, ce mai conta? Doar erau în 1953 iar el era bărbat şi mai avea doar trei zile de permisie de pe navă. Ce rost avea să mai despice firul în patru legându-se de faptul că nu o cunoştea pe femeia aceea?
— Şi unde spuneai că e maşina ta?
Fata se îndreptă clătinându-se spre un Chevrolet coupe, roşu. Îl lăsă să o ajute să descuie uşa. Apoi se prăbuşi pe scaunul din dreapta, cu capul aplecat într-o parte. Cargill urcă la volan şi aproape alunecă la podea.
Reuşi să scape o clipă de mintea tulbure şi se gândi uimit: „Nu sunt destul de treaz ca să conduc o maşină. Mai bine chem un taxi”.
Dar impulsul se pierdu repede. Deja fusese agăţat - ce mai conta cum?
— Şi era destul de beat ca să nu-şi mai facă procese de conştiinţă. Apăsă hotărât pe accelerator.
După ciocnire, Cargill făcu un prim efort de a ieşi din maşină. Dar uşa nu voia să se deschidă. Încercând să se mişte, constată cât de temeinic este blocat între fiare. Şi, uluit, îşi dădu seama că doar printr-un miracol scăpase de rănire şi de moarte.
Încercă să ajungă la uşa cealaltă, dinspre fată. Şi urmă al doilea mare şoc pentru el. Botul maşinii era armonică. Chiar şi în semiîntunericul de acolo, Cargill putu să-şi dea seama că faţa e moartă. Înspăimântat, făcu încă un efort de a deschide uşa. De data asta reuşi. Se strecură tremurând afară şi apoi o porni împleticindu-se prin întuneric. Nimeni nu încercă să-l oprească. Strada părea pustie.
În dimineaţa următoare, palid şi puţin mahmur, citi în ziar o relatare despre accident.
CADAVRUL UNEI FETE GĂSIT ÎNTR-O MAŞINĂ DISTRUSĂ.
Maşina fetei a fost distrusă complet după ce s-a lovit de un copac. Doamna Marie Chanette a murit noaptea trecută din cauza pierderii de sânge care a urmat accidentului. Cadavrul a fost descoperit în dimineaţa aceasta, devreme şi se crede că dacă ar fi fost descoperită din timp şi ar fi primit îngrijiri medicale, femeia ar fi reuşit să supravieţuiască.
Doamna Chanette, care se despărţise recent de soţul ei, lasă în urmă o fiică de trei ani şi un frate, despre care se spune că ar locui în New York. Se aşteaptă decizia rudelor în privinţa organizării funeraliilor.
Nu se menţiona nicăieri vreun posibil însoţitor. O ediţie de prânz aducea detaliul că fusese văzută vorbind cu un soldat. Paragraful cu pricină a fost tratat mai pe larg de un ziar de seară. În dimineaţa următoare, în coloanele ziarelor se vorbea deja despre o crimă comisă de un soldat. Simţindu-se îngrozitor, Cargill se întoarse mohorât în cazarmă.
Îşi găsi uşurarea o săptămână mai târziu, când a fost trimis cu tot cu grupul lui în Coreea. Acolo lăsă să treacă un an între el şi impulsul acela de laşitate care îl făcuse să se târască afară în întunericul nopţii, lăsând în urmă o femeie pe moarte. Curând, experienţa luptei îl întări în faţa realităţii morţii cotidiene a altora şi, încet-încet, îngrozitorul sentiment de vină se atenua. Se întoarse la Los Angeles în 1954 cu gradul de căpitan. Se simţea vindecat complet de vină. Se afla acasă de câteva luni, când primi o scrisoare cu corespondenţa de dimineaţă:
Stimate domnule căpitan Cargill,
V-am văzut pe stradă alaltăieri şi am remarcat că numele dumneavoastră încă se găseşte în cartea de telefon. Mă întreb dacă veţi avea bunăvoinţa să vă întâlniţi cu mine la Hotelul Gifford în seara acestei zile (miercuri), în jurul orei 8:30
A Dvs, cu curiozitate,
Marie Chanette.
Cargill citi scrisoarea nedumerit. O clipă, numele persoanei nu-l spuse nimic. Apoi îşi aminti totul, observând totodată cu uimire: „Dar nu avea de unde să-mi ştie numele!”
Avu nevoie de câteva minute ca să se scuture de senzaţia de frig care i se cuibărise de-a lungul şirei spinării. La început, hotărî să nu se ducă la întâlnirea solicitată, dar pe măsură ce se apropia seara, nu mai putu rezista imboldului.
„A Dvs, cu curiozitate”! Cum adică?
Intră în holul splendidului hotel Gifford la 8:15 şi luă poziţie în spatele unei coloane. De acolo putea să supravegheze intrarea principală.
După o lungă aşteptare, pe la 9:30 se gândi să se retragă, după a cincea tentativă de identificare a Mariei Chanette. Nu remarcase bărbatul din spatele altei coloane, care vorbea cu fata. Fata zâmbea acum dulce - zâmbetul secret al unei femei care câştigase o dublă victorie: îşi apărase virtutea, dar îşi şi demonstrase ei însăşi că încă este atrăgătoare. Apoi tânăra îşi întoarse privirea scurt, cunoscător, fixându-l în treacăt pe Cargill. După care îşi îndreptă din nou atenţia spre principalul ei interlocutor, tânărul, căruia îi zâmbi din nou cu multă blândeţe. În cele din urmă îl luă de mână pe cavalerul ei şi îl trase după ea cu convingere, intrând pe o uşă deasupra căreia plutea o inscripţie luminoasă stilizată şi nu prea clară, care spunea CAMERA VISELOR.
O dată cu schimbarea poziţiei, culoarea din obrajii lui Cargill începea să dispară. La fel şi hotărârea lui. Era prea mult pentru el: fusese respins de cinci femei într-o singură seară.