Viewing Single Post
AnnaE
#0

CUPRINS:

          CUVÂNTUL AUTORULUI/7 PREAMBUL/9

          I. PROBLEMA EVREILOR ÎN ROMÂNIA Studiu cronologic/13

          D. tnmiATUMUL SOVIETIC/56 m. RETRAGEREA ARMATEI ŞI ADMINISTRAŢIEI ROMÂNE/66 Culegerea de informaţii şi propaganda/69 Atitudine ostilă/79 Alte mărturii/90 Mărturia autorităţii supreme/114 O analiză contradictorie/116

          IV. CAZUL DOROHOI/120 Faptele/123

          Reacţia oficială în cazul Dorohoi/133 Agresiunile antievreieşti din Moldova/135

          V. REBELIUNEA LEGIONARA/143

          Bipolaritatea Antonescu - Mişcarea legionară/144 Crime împotriva evreilor/164

          VI. MAI MULTE FELURI DE EVREI/177 Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor din România nr. 2 650/8 august 1940/189

          Emigrarea în Palestina/197 Mentalităţi/205

          VII. MASACRUL DE LA IAŞI -„TRENURILE MORŢII"/219 înţelegerea militară româno-germană/220 Evenimentele de la Iaşi din 25-30 iunie 1941/229 Desfăşurarea evenimentelor/243 „Trenurile morfii"/274

          VID. SOARTA LOCUITORILOR DIN TERITORIILE ELIBERATE/281 CazulChişinău/313

          K. CAZUL ODESSA/340

          Câteva consideraţii militare/342

          Evenimentele de la Odessa, 16-23 octombrie 1941/347

          Cine au fost cei executaţi/373

          Baza legală a represaliilor şi comentarii asupra legislaţiei internaţionale/380 Cazul Dalnic/401 Considerente asupra procesului/404 Varianta oficială sovietică/406 Soarta evreilor de la Odessa/422 O posibilă reconstituire/445 X, UN POSIBIL PORTRET AL MAREŞALULUI ANTONESCU/449

          Eroism şi orgolii/450

          Cariera militară/455

          Cazul medical/470

          Schife de portret contemporane/485

          Antonescu şi evreii/491

 

 

 

          CUVÂNTUL AUTORULUI.

          Numai ideea că aş putea scrie o carte cu un astfel de subiect mi-a alertat câţiva prieteni şi i-a pus pe aljii într-o postură dubitativă: Ce urmăreşte? Pentru că, într-un mediu cu istorie viciată, exploatată propagandistic între postura eroico-mitică şi naţionalismul de ultimă oră, a scrie despre evrei poate însemna crearea unei platforme politice sprijinite de aceştia, o înregimentare în rândul forfelor sănătoase ale naţiunii - adică a deveni un „bun român" - o distrugere a oricărei cariere în orice domeniu sau pur şi simplu o nebunie.

          Motivaţia mea este departe de orice astfel de calcule şi teorii. Refuz isteria zonelor obscure. Am pornit să cercetez arhivele -şi, vai.', ce oprelişti stupide am întâmpinat - din convingerea că avem o „problemă" şi că ea constă de fapt în imaginea falsă pe care o alimentăm despre conţinutul ei. Am mai constatat că vechile acuze aduse evreilor au fost reluate în forme primitive la o jumătate de secol după evenimentul tragic al războiului, ca şi cum întârzierea noastră economică ar fi doar expresia unei încremeniri într-o istorie care curge doar prin vecinătatea poporului român. Acestor atacuri h' se răspunde cu la fel de vechi şabloane ale propagandei sovietice.

          Am curajul să afirm că subiectul tine astăzi în esenţă doar de istorie şi că este exploatat numai de cei care au interesul să trăiască din cadavrul unei propagande păguboase. Pe de o parte sunt acei extremişti români care caută iar un vinovat, un complice sau un planificator misterios al situaţiei critice pe care o străbatem, iar pe de altă parte sunt extremiştii evrei care profită de remanenta propagandei sovietice în istoriografia română pentru a acoperi cu un strat de frivolitate fenomenul aderenţei la comunism a unei părţi importante din comunitatea evreiască şi a impune o imagine de participantă la Holocaust din partea României. Acuzaţiilor că evreii au omorât, că au distrus şi au ocupat ţara li se răspunde că armata, eventual Antonescu şi românii au omorât, au distrus şi au exterminat. România a fost un caz particular în Europa şi mai toate fenomenele legate de conflictul dintre evrei şi autorităţi trebuie nuanţate. Altfel, tratarea maniheistă a problemei va naşte un conflict artificial în interiorul democraţiei şi în absenţa evreilor. Mai adaug şi credinţa că sentimentul de teamă al unor români faţă de „puterea mondială" a evreilor, care ar fi dispusă să „pedepsească" România este exagerat, ieşit din sfera realităţilor politice. Mă declar îngrijorat mai degrabă pentru faptul concret că, în ciuda imaginii dilatate despre această putere mondială, problema fundamentală a evreilor - existenţa sigură în teritoriul naţional - nu este nici astăzi rezolvată. Am greşi grav dacă am adăuga acum alte argumente - mai ales pentru că sunt artificiale - într-o luptă dusă de un stat care, în fond, are în substratul său existenţial acelaşi principiu cu statul român: legitimitatea istorică. Este ciudat cum nu se observă că, silită să străbată o lungă perioadă tranzitorie, România are nevoie de un aliat care să înţeleagă dificultăţile transferului de mentalitate de la conceptul legitimităţii istorice - depăşit prin consistenţa marilor tratate internaţionale - spre cel al performanţei politice faţă de un standard democratic.

          Prin această carte încerc să arăt extremiştilor de ambele semne că brutalitatea antisemită şi şantajul imagologic exersat pe evenimente necunoscute în desfăşurarea lor complexă, ci numai prin ecoul unei propagande insidioase, nu fac decât să se alimenteze reciproc. Până la urmă, la fel ca în faptul tragediei româno-evreieşti din anii războiului, fiecare dintre părti ajunge să servească o nouă ideologie străină şi să alimenteze o nouă tragedie.

          Aşez, aşadar, acest studiu în spaţiul gol dintre românul dezinformat şi evreul salvat în România de la Holocaust şi care continuă să tacă.

          Noiembrie 1997

          PREAMBUL.

          O analiză asupra comportamentului Armatei române şi al conducătorului ei între anii 1940—1944 nu poate fi condusă coerent decât exclusiv printr-o proiecţie în contextul epocii. Acesta a fost dominat de starea de război şi de legile sale. Evaluarea conjuncturii care a determinat anumite atitudini (responsabile sau iresponsabile) porneşte de la principiul că decizia politică a influenţat şi influenţează atitudinea armatelor. Chiar în situaţia unei dictaturi militare intervin condiţionări politice interne şi externe care impun conducerii de circumstanţă să acţioneze ca factor politic, oarecum specific în formele sale de manifestare, dar supus până la urmă aceleiaşi reguli. Cazul în care şeful statului este şi comandantul armatei a fost şi continuă să fie comun, regimul fiind acela care scoate în proeminenţă diferenţele. România a avut, între 1940 şi 1944, un regim autoritar al cărui defect principal a fost lipsa vieţii politice interne legal constituite şi liber desfăşurate, iar consecinţa cea mai gravă a acestui defect a fost slăbirea substanţială a rezervei politice viabile. Dar perioada antonesciana din istoria României a reprezentat până la catastrofă doar faza finală a unei crize politice acute, care şubrezise în timp democraţia parlamentară, diminuând-o până la figuraţie. Nu a fost vorba de o enormă fatalitate, ci de construcţii eronate, conjuncturale şi organic fragile la nivelul structurilor politice, cu rădăcini adinei şi strâmbe la începuturile statului modem român. Nedreptăţile făcute României în 1940 au găsit un teren slab, ruinat de partizanatul ilogic şi de prăpăstii insurmontabile între partide şi personalităţi; pe scurt — o democratic incompletă, minată în orice moment de abuz. Abia după analiza slăbiciunilor statului român, putem discuta despre tensiunile şi presiunile externe, la care ţara a reacţionat în conformitate cu idealurile naţionale cunoscute ale poporului român, cu practica şi experienţa sa juridică sau cutumiară. România suferise un cataclism politic în iunie 1930, când lovitura de stat anticonstituţională (cunoscută cu termenul impropriu de,. Restauraţie") a reprezentat în fapt ruperea echilibrului politic intern şi debutul degradării treptate a instituţiilor fundamentale ale regimului democratic. Atunci, regele legitim al tării a fost detronat şi România a fost aruncată într-o aventură politică. Dacă putem admite că dictatura regală instaurată în 1938 a avut cu preponderentă o motivaţie în criza politică internă, tot ceea ce a urmat în cadrul regimului totalitar din România, în timpul şi după al doilea război mondial, a fost puternic condiţionat din exterior.

          Agresiunile politice şi militare ale marilor puteri europene îndreptate împotriva României au găsit în statul nostru un partener slab pregătit politic şi militar, o fără cu activitate externă defensivă şi nu ofensivă, cu alianţe inoperante şi cu o structură economică dezordonată.1

          Participarea României la războiul împotriva U. R. S. S. a avut o justificare foarte bine definită în epocă, dar transparentă abia astăzi, iar modul de abordare şi durata acesteia s-au înscris în categoria generală a legilor războiului.