Anonim-Falsificarea Sfintei Scripturi de catre Papa Ioan Paul I-lea
Papa a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.
Sfânta Biblie.
Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume ca, mai ales după Conciliul Vatican I, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire ca romano-catolicii s-au manifestat în alt spatiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facila, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Aceasta teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazata pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existentei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, daca nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mica decât în Biserica Ortodoxa. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universala a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă sa o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptura. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor” (anume ca diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolica presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formala, istorica, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatica şi canonica grosolana daca ea se face fara ca o anume grupare eterodoxa sa revină la Ortodoxie.
Papa Ioan Paul al I-lea.
Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al sau consacrat tocmai succesiunii apostolice:
Este greu sa se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care sa infirme (.) paralelismul intre succesiunea apostolica sacramentala şi aceea în credinţa a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţa, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimata şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7. I Ec; 95 Trulan, etc. Care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi “.
De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentala fara una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia ca Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei sa se întărească şi sa se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi insa cu neputinţă sa se conceapă ca harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul şi ca Mântuitorul ar îngădui sa fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident ca harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate sa existe la eretici, caci prezenta harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentala nu poate exista fara succesiunea în credinţa “.
Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arata fara putinţă de tăgadă ca: “Biserica Ortodoxa nu este îndreptăţită sa admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine şi deci nici existenta succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât daca, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere sa fie primiti în Ortodoxie.” (” Succesiunea apostolica”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/195).
Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, ca aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adopta iniţiative demne de a genera un râs general.
În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire fata de Tradiţia Ortodoxa (ca în bulele papale “Terţio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen “), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declara cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.
Multi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscuta din istorie. Spre exemplu, daca ne aplecam asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte tari. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord daca un student ortodox ce învaţa într-o universitate apuseana le-ar cere, spre exemplu, sa treacă la romano-catolicism. Ei insa spera ca acel student, odată întors în tara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, sa accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.
Asa s-a întâmplat şi în veacul XVI, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698 – 1701); acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit sa câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Tara Româneasca, pentru ca sa primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare ca la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi ca noul candidat – tânăr şi fara multa învăţătura -nu prezenta prea multa încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur ca influenta dogmatica eterodoxa primita anterior, relativismul sau dogmatic şi slăbiciunea sa personala au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.
Vatican.
După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenta credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politica, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula ca românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor pastra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar sa facă ascultare de papa. Noua Biserica Unita cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 169 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practica. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multa vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVI-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând fata de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel inca o data ca puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ura, sânge şi dezbinare intre cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unita. Mai mult, chiar ierarhii uniti n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; sa ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserica unita.
În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau sa renunţe la Ortodoxie.
Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografica pe orizontala. Ca sa nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabila a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turceasca – în aceasta cruciada, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XI, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.
Apare insa imediat şi întrebarea fireasca: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în tarile ortodoxe ale Europei răsăritene? Sa ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “sa constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare “. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensa propaganda catolica în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum “şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres International pentru Orientul Creştin”.
Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici.
Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post “, vineri, 25 Octombrie, 196, pag. Al-A14, Academia Ştiinţifică Pontificala dădea publicităţii un document oficial privind tema principala a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm ca raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, multi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al I-lea, declaraţie publicata în numărul mai sus amintit din “The Washington Post”:
Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac sa concluzionam ca teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteza. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele insele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu aceasta ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea ca eşti liber sa accepţi evoluţia sau orice forma de creaţionism. Astăzi Biserica declara ca vom accepta evoluţia care, în orice caz, exista, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred ca nimeni. “
Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neaga întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face sa ne întrebăm cum este posibil sa consideram biserica romano-catolică drept biserica “sora” şi sa ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este ca declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclica data de papa Pius XI în 1950. În acea enciclica, papa Pius concluziona ca teoria evoluţionistă reprezintă o serioasa ipoteza. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creste generaţie cu generaţie.
Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al I-lea, a fost atunci când a omis acele versete care ii acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Multi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în fata justiţiei de către o organizaţie anti-defaimare evreiasca asociata cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ura de rasa, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marca” a conciliului Vatican I a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienta de papa Ioan VI; după aceasta întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat sa studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urma de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schema de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele sau adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, seful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alti reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei sa se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fara sa aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otrava, vinovaţi de genocid” (in “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).
Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican I ca de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti. Un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (in “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptata de Conciliul Vatican I – a faptului ca evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciata de revista evreiasca “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul sau din ianuarie 196, apărut după Conciliul I Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul I Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vina privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică: 1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.
2. Iudeii au astăzi “o misiune universala în lumea întreagă”.
3. Şi Biserica creştină trebuie sa urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.
4. Atenţia comuna, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi era mesianica.
Mai mult decât aceasta aventura teologica a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii “. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asidua competiţie intre cei care inca il aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui”.
După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebam daca aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxa şi în special cantările Postului Mare se refera la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fara acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.
Vechiul Testament are desigur importanta lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos-mai strălucitor şi mai plin de slava decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii inca Il mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persista şi azi ca atunci când Mântuitorul ii Învinuia pe cărturari şi pe farisei ca înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus ca El nu a venit sa strice Legea, ci sa o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirma credinţa Bisericii Ortodoxe ca păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osânda pentru iudei: “O, adunătura vicleana şi desfrânata (adică sinagoga). de ce tii Legământul daca nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, daca nu ai primit pe Fiul? “(stihira I pentru Vecernia Marii Luni)
De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al I-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al I-lea: “Este nevoie sa separam creştinismul de forma lui europeana. Popoarele cu o cultura străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât aceasta religie le este prezentata în formulele ei europene. Înţelegem ca se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine “. Teologul ortodox, va vedea, fara îndoială, în aceasta declaraţie a papei, greşeala tipica a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: ca toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturala.
Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început insa cu Conciliul Vatican I. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseana. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserica în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxa, Una Sfânta, Soborniceasca şi Apostolica.
Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin aceasta “adaptare culturala” a vieţii Bisericii?
În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al I-lea, a declarat ca atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare”. Astfel, papa pare sa fi uitat ca în una din aceste “cărţi sfinte” – în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 1 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) şi inca: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2).
În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papa a afirmat despre credinţa noastră ca este comuna atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasa în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fosta capela dominicana. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserica din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o alta moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o alta moschee s-a deschis la Roma.
Religiile păgâne asiatice par sa beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papala. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiti de papa la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adora natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în fata sefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlanda de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu aceasta ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcina pe care Biserica trebuie sa o cultive, pentru a-şi rămâne fidela ei înşişi.” şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranta, persecuţiile “. Putem cu uşurinţă sa ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.
În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alti 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţa a unui lama tibetan şi menţionează ca multi lama au sosit în Franta de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 10 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, insa cum au reuşit ei atunci sa ridice un asemenea templu? Pe banii cui?
Erezia ecumenista.
Este bineştiut ca din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai putin condamnabile decât faptele istorice despre opulenta, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.
La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican I, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, vesmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enorma şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi “. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papa la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoaba “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornata cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” rosie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Doua luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgica a Episcopilor din Volta Superioara, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigate de femei, bătaia ritmica a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie sa salute Crucea.
În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu aceasta ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.
În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pana înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima data m-am rugat împreună cu cei care cred în animism”. De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat sa invoce puterea magica a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind faina şi apa şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.
E important sa amintim ca ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere inca de la Chicago (1893) şi Paris (190). Masoneria a propus sa se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universala, acceptata de popoare de toate culturile şi tradiţiile “, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat inca de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al I-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic. Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F. M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii”.
Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, ca în acest secol multi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seama de reviste faimoase (” The Wonderer” sau “The National Review “). Mary Ball afirma ca papa Ioan al XI-lea era iniţiat în francmasonerie şi ca a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat ca papa Ioan al XI-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican I iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi loja cu Carlos Vasquez, după cum declara chiar acesta din urma. În “CDL Report” din mai 195, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian “.
Romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia.
Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă daca luam în considerare mai înainte de toate ca romano-catolicii nu au refuzat niciodată sa facă compromisuri cu puterea politica lumeasca pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazata pe un sistem doctrinar complet strain de învăţătura apostolica a Bisericii Ortodoxe, a luptat sa supravieţuiască prin filosofia sa umanista şi antropocentrica. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectata de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explica rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentara şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai multi credincioşi, ne fac astăzi sa privim cu multa circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenta fata de creştinismul Ortodox din România.
SFÂRŞIT
