Brahmanismul.
S-a născut în India ca operă a filosofilor mistici care, prin meditaţie şi asceză, au căutat să descopere absolutul în ei înşişi pentru a evita karma – pe care omul, însărcinat cu faptele sale, o duce din existenţă în existenţă. Brahma este zeul principal, considerat creator al lumii, locuind în cerul cel mai de sus (Vrinda) dintre cele şapte ceruri care formează prima regiune a universului (Indra). A doua regiune este pământul (Boumi), iar a treia este regiunea subterană (Naxaca).
Brahmanismul este o reacţie contrară politeismului conţinut în Vede. Vedele sunt cărţi din care se desprinde lupta albilor (Arya) contra triburilor dravidiene, cu care apoi s-au încrucişat. Aceste cărţi ne prezintă o religie care a decăzut din puritatea ei. Totuşi, urmele monoteismului iniţial apar destul de clar: “Pe atunci nu exista nimic, nici fiinţă, nici nefiinţă, nici regiuni superioare, nici cer, nici zi, nici noapte. Doar El singur respira, astfel încât respiraţia rămânea în El însuşi. Nimic nu exista în afară de El. Înşişi zeii sunt creaţi de El.” (Rig-Veda) [7]. Vedele amintesc de o religie politeistă, în care se cinstesc ca zei elementele naturii: lumina sau focul, cerul, etc. [8].
Brahmanismul s-a ridicat împotriva acestui politeism, împotriva unei religii pur exterioare şi a vrut să înlocuiască sacrificiul vedic – care domina întreaga activitate religioasă – cu o pietate mai simţită. Acesta este motivul de inspiraţie a celebrei Bagavada-Gita (Cântecul Fericitului).
Dar, imediat ce brahmanii – preoţii care aduceau jertfă zeului Brahma – s-au constituit într-o castă aparte, câştigă mare importanţă cultul, constând mai ales din sacrificii; un cult cu caracter magic, deoarece se aştepta ca efectul să se nască din însăşi împlinirea lui de către brahmani, fără nici o relaţie cu zeii. Astfel, în brahmanism se dezvoltă magia, care la început a concurat cu religia, apoi a absorbit-o [9].
Alături de preoţii brahmani, ajunşi magicieni perfecţi, existau asceţi, solitari, care preferau cultului meditaţia. Dacă legea cosmosului şi destinele sunt în puterea omului, acum că în om există ceva din Brahma, ceva permanent şi inalienabil, un suflu vital (prana, atman), a sesiza în tine acest ceva etern, înseamnă a cunoaşte secretul unei fiinţe şi a câştiga putere asupra ei. Acest Absolut este perfect liniştit; fiinţele şi evenimentele nu sunt decât aspectele lui superficiale, trecătoare. Cine le cunoaşte, învaţă să se detaşeze de ele şi să trăiască într-o fericire, a cărei imagine imperfectă este somnul adânc.
Aceasta este doctrina de bază cuprinsă un Upanishad, scrierile acestor pustnici, devenite sursa întregii filosofii în India. Ea duce însă la panetism, deoarece Totul este tot. Totul este Absolutul sau Dumnezeu.
Speculaţiile rituale asupra lui Brahman (forţa ocultă a riturilor şi a rugăciunilor) şi speculaţiile contemplative asupra lui atman (care cauzează Brahman) s-au unit, astfel încât, după aceea, se vorbeşte numai de înţelepciunea Brahman-atman la care se poate ajunge fie prin fapte rituale, fie prin cunoaştere, fie prin amândouă combinate.
Dar vechea religie vedică se mai păstra la castele inferioare ale populaţiei Cudras. Zeii acestora au fost şi ei încorporaţi în credinţele brahmane, la care s-a adăugat apoi cultul eroilor şi al semi-zeilor. Astfel, Crişna, un şef legendar al unui trib de păstori – sub numele căruia Vişnu, zeu ce reprezintă scânteia solară, s-a coborât pe pământ – a eliberat popoarele de tirania unor părinţi răi; sau Rama, o altă încarnare a lui Vişnu, porneşte război, în fruntea unei armate de maimuţe şi urşi, împotriva lui Ravana, care i-a răpit soţia.
Cu timpul, Brahma devine Vişnu, conservatorul fiinţelor, sau Civa (Siva) destructorul care, prin moartea fiinţelor trecătoare, asigură fără încetare loc pentru noi vieţi.
Astfel, gândirea indiană va fi mereu sfâşiată de această contrazicere între un Dumnezeu unic şi personal şi panteismul care ia diferite nuanţe.
Sinteza între teism – sau chiar monoteism – şi panteism se prezintă în giganticele epopei Mahabharata şi Ramayana.
În Mahabharata este încorporată şi scrierea mistică Bhagavad-Gita, în care se arată că Bhahti sau “devoţiunea” – dăruirea totală de sine însuşi lui Dumnezeu – este superioară formelor rituale.
Prin această învăţătură, în care e cuprinsă o morală activă şi dezinteresată, supusă lui Dumnezeu numai din iubire faţă de El, Gita se apropie de creştinism. Atât doar că metafizica de care e pătrunsă este incoerentă din cauza juxtapunerilor nepotrivite ale datelor monoteiste, politeiste şi panteiste, de care însă poetul nu ţine seama.
Hinduismul.
Faza definitivă a înfloririi religioase indiene se găseşte în hinduism, care cuprinde pe lângă numeroasele sisteme născute în decursul timpului, două puncte stabile: a) credinţa, cel puţin teoretică, în revelaţia vedică, în afară de care toate celelalte curente religioase (jainismul, carvahaismul, budismul) nu sunt hindus [10], ci erezie; b) credinţa în samsava, sau transmigrarea prin toate formele de viaţă umană, divină, animală, cerească, infernală, pe care cineva trebuia să o trăiască timp de anumite kalpas (perioade calculate uneori în cifre astronomice), înainte de a ajunge la linişte, la mântuire, la nirvana, conform karmei, sau faptelor săvârşite în decursul acestor existenţe, în stare umană.
Această idee a karmei şi samsarei, deşi se găseşte în germene în Brahmanes, este considerată ca un împrumut din religiile preariene, împrumut care însă a avut un mare succes, căci a pătruns întreaga gândire indiană şi a devenit dogmă indiscutabilă, care însă a dat acestei gândiri un colorit pesimist de a nega sau subaprecia viaţa, de a sustrage de la activitate, sau – ca la sectele ciraite – de a abuza nebuneşte şi în mod imoral de acest “dans” al vieţii, pentru a ieşi din el cât mai repede.
Deşi ideea karmei nu este fatalistă, căci dacă “trebuie să mănânci roadele faptelor tale” anterioare, totuşi poţi să-ţi pregăteşti, în mod liber, prin alte fapte, un viitor mai bun., cu toate acestea, un mare număr de hinduşi cred că nu se poate reacţiona împotriva implicaţiilor faptelor odată săvârşite şi au devenit fatalişti. Orice durere, orice nenorocire, este considerată meritată. De aceea în civilizaţia hindusă lipseşte mila faţă de năpăstuiţi, de bolnavi, de paria, socotiţi vrednici de soarta lor. Aceasta face ca sistemul castelor să fie inuman şi greu de reformat. Bhahti cere iubire faţă de Dumnezeu, dar ignoră cu totul iubirea faţă de aproapele nostru. Prin aceasta hinduismul se opune creştinismului şi este inferior budismului.
Budismul.
Budismul s-a născut ca o reacţie împotriva brahmanism-hinduismului, înlocuind ritualul cu morala.
Fondatorul budismului este cu siguranţă un personaj istoric, Siddartha, cunoscut sub numele de Gotama şi mai ales de Sakya Muni (pustnicul din neamul Sakya), a cărui viaţă, foarte lungă, e plasată între secolul al VI-lea şi al V-lea [1]. Se pare că Siddartha aparţinea familiei princiare Sakya, din nordul Indiei. De tânăr renunţă la viaţa lumească pentru a duce o viaţă de pustnic. După ce ajunse la “iluminarea definitivă” s-a reîntors între oameni pentru a le predica doctrina pe care el a descoperit-o, infailibilă pentru a ajunge la nirvana şi anume: suferinţa. El i-a sesizat întinderea (universalitatea), el i-a găsit cauzele şi mijloacele de a scăpa de ea.
Genialul gânditor şi-a luat numele de Buddha, “Iluminatul”. El s-a declarat duşmanul metafizicii, proclamând că încetarea transmigrării dureroase a sufletelor depinde de îndeplinirea faptelor bune care duc la o stare în care se atinge orice dorinţă, orice “sete” de a mai renaşte, la o fericită descătuşare, nirvana, a cărei natură este misterioasă; dacă nu e nimicirea, în orice caz e depersonalizarea.
Această doctrină, încredinţată comunităţilor de monahi (samgha), stabileşte o lege (dharma) care arată calea mântuirii prin renunţarea de sine, adică renunţarea la senzualitate, orgoliu şi eroism, cauze ale suferinţei. Ea era predicată tuturor oamenilor, indiferent de castă sau de rasă.
În doctrina budistă se insistă asupra sensului trecător al satisfacţiilor sensibile, care în final se rezolvă în suferinţă, precum şi asupra stării de permanenţă a nirvanei în care încetează orice durere, ca rod nu al ceremoniilor religioase – recomandate de brahmani – ci al faptelor morale.
Budismul s-a răspândit mai ales în secolul I î.e.n. sub împăratul Aşoka, iar faimosul rege Kanishka l-a impus şi în Turkestan. Dar în secolul al IX-lea invadatorii musulmani i-au masacrat pe “credincioşi” şi au împins budismul în afara Indiei. De aceea, cea mai mare parte a budiştilor se găseşte astăzi în China, Japonia, Ceylon, Coreea, Mongolia şi în alte ţări asiatice.
După moartea lui Buddha, între învăţătorii săi au început sciziunile şi au apărut sectele. Există o mulţime de biserici budiste, şcoli şi secte, precum şi o mulţime de cărţi canonice care cuprind viaţa şi doctrina lui Sakya-Muni [12].
Unii îşi organizează viaţa în comunităţi din ce în ce mai închise, comunităţi care rezervau pentru membrii lor (consideraţi perfecţi=arhat) monopolul nirvanei.
Însă mulţimea discipolilor lui Buddha, pe lângă că ei credeau în reforma moralizatoare a ministrului, mai ţineau şi la vechii lor zei, deasupra cărora îl aşezau pe Buddha însuşi ca pe o fiinţă supranaturală.
Ne găsim în faţa a două mari curente budiste: unul strict, monahal (“Micul vehicol”), care este mai mult o filosofie rezervată unor înţelepţi; celălalt, mai larg (“Marele vehicol”), care este mai de grabă o religie, practicată de mulţime.
Înţelepciunea ezoterică (secretă, cunoscută numai de iniţiaţi), se reduce la meditarea durerii, a cauzelor ei, cu scopul de a o evita. Pentru cei câţiva înţelepţi nu există nici absolut, nici persoană, nici substanţă. Nu există decât un flux de fenomene schimbătoare care se va pierde într-o nirvana, o stare necunoscută de fericire, fără durere. Această filosofie nu este religie, iar credinţele esenţiale în legătură cu karma, nirvana, sunt diferit expuse în diferitele şcoli filosofice (Nagarjuna, din secolul al I-lea e.n. este cel mai mare dintre filosofii budişti).
Însă pentru masele credincioşilor Buddha este un zeu adevărat, cel mai mare dintre zeii vechilor religii, pe care populaţia Ceylonului şi a Birmaniei mai continuă să-l invoce. Acestea au deci o religie politeistă, cu temple, cu un cult foarte dezvoltat, cu pelerinaje şi rugăciuni [13].
Credinţa budistă este deschisă tuturor influenţelor hinduiste, mazdeiste, eleniste, etc. Spiritul de devoţiune faţă de divinitate, completat cu iubirea mai atentă, mai simţită faţă de aproapele nostru, a degenerat de multe ori în forme de magie, dând naştere la o mulţime de secte care prezintă religia budistă în forme diferite.
Fără îndoială că Buddha a fost un mare om, iar budismul a avut un important rol în istorie. Ceea ce a făcut ca budismul să poată seduce atâta lume a fost sensul său de pietate şi învăţătura lui despre caritatea universală. Dar această caritate se deosebeşte în mod esenţial de caritatea creştină, deoarece din ea este exclus Absolutul; ea se adresează numai creaturilor. Creştinul iubeşte pe aproapele lui pentru Dumnezeu, care iubeşte pe om mântuit de Isus Cristos; iubire care trebuie să fie activă, dezinteresată, tradusă în fapte. “Bunăvoinţa” budistă este de natură filosofică, nu religioasă. La unele secte facerea de bine prescrisă de Buddha nu e decât un mijloc pentru a-şi asigura fericirea individuală; la altele, prescripţia are un sens altruist: fiecare să-şi găsească binele propriu în binele altuia. Dar ea rămâne pasivă şi se mulţumeşte numai cu formule şi declaraţii. Este un expedient pentru a înainta spre iluminare, dar inutilă când cineva a ajuns la starea superioară de indiferenţă.
Marea eroare morală a Indiei este tocmai teama de acţiune, fericirea constând într-o imobilitate impasibilă, a cărei imagine imperfectă este somnul fără vise.
A aşeza budismul pe acelaşi plan cu creştinismul este tendenţios, sau efect al ignoranţei.
Mazdeismul.
Este sistemul religios al Iranului. A fost religia puternicului Imperiu Persan, dar istoria lui este destul de obscură deoarece n-a format niciodată un singur bloc omogen.
Această religie este cuprinsă în cărţi numite Avesta, pe care se zice că Zoroastru ar fi dat-o sub inspiraţia lui Ahura-Mazda. Ormuzd este dumnezeu, autorul lucrurilor bune, pe care le conduce cu alţi zei, protectori ai focului, pământului, plantelor, animalelor, metalelor, etc. Pe lângă aceştia, mai există Ardvi Anahita, zeiţa apelor, Mithra, zeul luminii cereşti, al cărui cult s-a răspândit foarte mult chiar în Imperiul Roman (secolul I e.n.). Inferiori acestora sunt fravashi, un fel de îngeri păzitori ai oamenilor şi ai lucrurilor.
Alături de această armată a Binelui există şi una a Răului condusă de Ahriman – stăpânul morţii şi al corupţiei – care şi-a creat o lume infernală cu tot ce poate fi mi impur şi mai nociv. Ahriman este asistat de o mulţime de duhuri rele.
Între aceşti doi principi ai Binelui şi Răului se dă o luptă perpetuă. Oamenii trebuie să opteze pentru unul sau pentru altul. Lupta se va sfârşi prin biruinţa celor buni, prin curăţirea lumii, printr-un râu de foc, învierea morţilor şi distrugerea demonilor. Din când în când (din mie în mie de ani) vor apărea “Mântuitori”, dintre care cel din urmă, Mesia, va prezida învierea morţilor. Pe de altă parte, Arhiman a făcut, pentru distrugerea lumii, un antichrist, Ahbi-Lahaca, care până la urmă va fi ucis de către eroul Keresaspa.
Primul om creat de Ormuzd va învia cel dintâi la sfârşitul lumii. Omenirea este supusă influenţelor Binelui şi Răului. Ormuzd dă omenirii legea şi graţia, dar Arhiman trimite boli, păcat şi moarte. Omul trebuie să reziste Răului observând legea religioasă şi morala, dar mai ales practicând rituri de purificare, atât de numeroase, încât devin imposibile: a evita contactul cu cadavrele abandonate; boul, câinele, cocoşul sunt fiinţe sacre; urina vacilor e considerată “apă binecuvântată”, etc.
După moarte, sufletele sunt judecate de către trei zei: Mithra, Svaoska şi Rashnon şi trec pe podul Sinvat spre locul răsplătirii, sau cad de pe el în împărăţia lui Ahriman, până în ziua învierii. Cei lâncezi petrec într-un loc intermediar sau purgator.
Din punct de vedere moral, mazdeismul este o religie mai mult legalistă şi formală, având prescripţii mai mult barbare decât caritabile.
Ideea de dumnezeu este mult inferioară aceleia aflată la Platon sau în mozaism. Înainte ca israeliţii să fi venit în contact cu mazdeismul, la ei exista în substanţă ideea de îngeri şi de demoni, sau ideea sfârşitului lumii prin foc. Ideea învierii morţilor care se găseşte în Avesta, scrisă mai recent, poate fi o influenţă iudaică sau chiar creştină.
Celelalte idei care apropie mazdeismul de creştinism (judecata, etc.), nu se găsesc în Avesta, ci în literatura pehlvie (limba în care, după cucerirea arabă, mazdeienii au scris numeroase comentarii asupra cărţilor lor sfinte, comentarii care formează Zend-Avesta), literatură caracterizată printr-un larg sincretism.
Islamismul.
Islamismul a pretins să devină religia întregii lumi. După măceluri şi convertiri forţate a milioane de păgâni, astăzi se găseşte restrâns la popoarele din Africa neagră, Maroc, Rusia orientală până în sudul Indiei.
Leagănul islamismului este Arabia. Nomazii semiţi care locuiau acest pământ sărac, ce se găsea pe drumul între Europa şi India, nu apar în istorie decât în anumite pasaje din Biblie şi în câteva documente asiro-babiloniene. Unele triburi – îmbogăţite prin contactul cu caravanele ce se îndreptau spre India sau spre Mediterana – şi-au fixat locuinţe în mod definitiv, ca mai târziu în nord să se formeze mai multe regate, reduse apoi la provincii romane, bizantine sau persane.
Religia acestor popoare era politeistă, dând cult stelelor şi nenumăratelor spirite inferioare. Dar peste tot domina marele zeu al popoarelor semite, zeu pe care arabii l-au numit Allah. Cultul lui Allah cuprindea sacrificii omeneşti, de miei şi cămile. Omul era sclavul dumnezeului Său.
În jurul unuia dintre vechile sanctuare (haram) s-a format un oraş comercial, numit Mecca, unde se venera o piatră neagră, Caaba. Aici s-a născut reformatorul şi unificatorul religios şi politic al Arabiei, Mohamed, care a trăit între anii 570-632. El făcea parte din cel mai umil şi sărac trib al Hakhimilor. Rămânând orfan, a fost crescut de unchiul său în condiţii modeste. Probabil n-a învăţat niciodată să citească. Avea o înfăţişare plăcută, era simpatic, cu înclinări spre reflexii religioase; serios, cinstit, bun şi modest. Stăpâna în serviciul căreia se găsea, Khadidja, văduvă, mai vârstnică decât el, comerciantă bogată, îi oferi mâna şi Mohamed se căsători cu ea. Scăpat de grijile vieţii de toate zilele, Mohamed se putea dedica mai liniştit meditaţiei.
Unitatea lui Dumnezeu şi atotputernicia lui Allah îi păreau evidente. Ideea sancţiunii veşnice, luată de la creştini, îl frământa. Zgârcenia şi cruzimea oamenilor, care l-au făcut să sufere atâta, îl cutremurau. Credea că compatrioţii săi vor trebui să dea seama în faţa teribilei judecăţi divine care, din cauza viciilor, devine tot mai iminentă. Spre anul 610 deveni conştient de misiunea sa. Crezu că îngerul Gavril îi porunceşte să facă cunoscute neamului său unitatea lui Dumnezeu, recompensele şi pedepsele divine, pe care ei le ignorau.
Începu să predice. Cei săraci şi oprimaţi au fost cei dintâi care l-au ascultat. Dar bogaţii, care-şi vedeau interesele ameninţate, îl luară în derâdere şi începură maltratările, din cauza cărora mulţi învăţăcei se refugiară în Abisinia. După moartea unchiului său şi a Khadidjaei fugi şi el la Medina, de unde se strădui să-şi impună doctrina tuturor arabilor. De la acest an, 62, datează era musulmană, numită Hegira (fuga).
Primit cu entuziasm la Medina, urmat de alţi refugiaţi din Mecca, Mohamed nu mai este predicatorul batjocorit de dinainte, ci devine şeful unui mic stat, fondat nu pe solidaritatea triburilor, ci pe profesiunea aceleiaşi credinţe religioase. Mohamed impune legi, ca un monarh, în numele lui Allah.
Începând să comande, descoperă că armele constituie instrumentul legitim şi singurul posibil pentru a face să triumfe misiunea sa. Se ia la harţă cu iudeii – în număr mare la Medina – care nu dădeau credit noului profet. Încep masacre, confiscări, exilări în masă. Cu prada obţinută, atrage o mulţime de beduini, care se convertesc şi pe care-l angajează în “războiul sfânt” (djihad) împotriva păgânilor care n-au vrut să asculte de Allah şi de profetul său.
Caracterul lui Mohamed se schimbă şi sub alt aspect. Vechiul soţ, fidel Khadidjei, care a restrâns pentru alţii obiceiul arab al poligamiei nelimitate la patru soţii, se căsătoreşte cu Aişca, fiica prietenului său Abu-Behar, în vârstă de 9 ani şi, printr-o “dispensă” specială a cerului, profetul va avea în total nouă soţii – între care Zenaibu, soţia fiului său Zeid – precum şi mai multe concubine.
Se socotea trimis de Dumnezeu pentru toţi arabii, fiii lui Avram, precum Moise pentru fiii lui Iacob. Fără să pretindă că-l întrece pe aceştia în sfinţenie, se consideră totuşi într-un oarecare fel superior, pentru că le completează opera.
Dădu religiei sale un caracter naţional şi cuceri sanctuarul din Mecca pentru a izgoni de acolo falşii zei şi pentru a face din acel oraş centrul religios şi monoteist al tuturor arabilor. Când muri, la 632, în Medina, Mohamed era stăpânul întregii Arabii, deoarece triburile nomade, din interes sau de frică, i-au primit religia.
Numele religiei predicate de Mohamed este islamismul, adică resemnarea, abandonul în voia lui Dumnezeu. Revelaţiile lui Mohamed, scrise în parte de secretarii lui, în parte rămase prin tradiţie, sunt cuprinse în Coran.
În substanţă, principalele îndatoriri ale credincioşilor – căci islamismul este în primul rând o legislaţie – sunt cele “cinci coloane ale islamismului” şi anume: 1. Credinţa se exprimă prin formula: “nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este trimisul lui”. Cine pronunţă această formulă este musulman şi este obligat să respecte toate prescripţiile Coranului; 2. Rugăciunea trebuie făcută de cinci ori pe zi, la ore fixe, anunţate de muezin din înălţimea minaretelor; 3. Pomana, devenită cu timpul impozit; 4. Postul, ce durează în luna ramadan, ţine 30 de zile; 5. Pelerinajul la Mecca, pe care fiecare credincios trebuie să-l facă măcar o dată în viaţă.
Monoteismul islamic este absolut. Există însă şi îngeri buni şi îngeri răi (Ihlis). Dumnezeu a comunicat revelaţia sa oamenilor prin şapte trimişi. Penultimul este Isus, iar ultimul este Mohamed. Isus este model de sfinţenie, Fiul miraculos al Fecioarei Maria. N-a murit, ci a fost ridicat la cer.
Sufletele celor răi aşteaptă în mormânt învierea şi judecata. Necredincioşii vor fi condamnaţi la iad, împreună cu Ihlis. Cei aleşi se vor bucura în veşnicie de o fericire – după Coran – ce constă în plăceri senzuale.
Teologii musulmani, mai ales în contact cu popoarele creştine, caută să împace credinţa cu speculaţiile raţionale. Al-Ghazhi († 1) este unul dintre cei mai renumiţi teologi, pe care şi astăzi mulţi îl urmează, dar pe care Waheliţii – care se leagă în mod literar de expresiile coranice cele mai antropomorfice în legătură cu Allah şi cele mai fataliste în ceea ce priveşte soarta omului – îl repudiază.
