Iudaismul.
Între religiile vechi, religia poporului Israil este superioară tuturor, s-a dezvoltat progresiv, pentru a pregăti sufletele ca să primească credinţa în Întruparea şi viaţa adusă de Fiul lui Dumnezeu.
Fiindcă această religie prezintă o dezvoltare continuă, adică o trecere de la o stare imperfectă la una mai perfectă, este normal ca în ea să se găsească limite şi imperfecţiuni, ca în orice fază destinată să fie absorbită în una superioară şi definitivă.
Vechiul Testament, care cuprinde Cărţile Sfinte ale acestei religii, este orânduirea providenţială care trebuie să-l ducă pe oameni până la o schimbare de ordin spiritual mai ridicat, la o viaţă mai bună.
Vechiul Testament ne arată pe Dumnezeu ca educatorul unui popor grosolan în gândire şi în moravuri. Concepţiile strâmte şi sălbatice ale acestui popor trebuiau schimbate treptat pentru ca, în final, să poată face loc perfecţiunii morale şi plenitudinii credinţei Noului Testament. Religia israeliteană este o religie orientată spre viitor şi numai în acest context poate fi înţeleasă, cu tot ceea ce conţine, inclusiv profeţiile.
Tezele prin care a trecut religia Vechiului Testament pot fi delimitate la patru: religia patriarhală, religia mozaică, religia profetică şi religia iudaică.
Religia israeliteană începe cu Avram, care a trăit pe vremea regelui Babilonului Hammurabi (1792-l750 î.e.n.), care, în fruntea triburilor din rasa Amoniţilor, a stăpânit şi a organizat întreaga Mesopotamie [14].
Cu tribul său, Avram a plecat din Ur – teritoriu cuprins în partea sudică dintre Tigru şi Eufrat; a locuit un timp în Heran, în Mesopotamia occidentală, apoi a coborât în Palestina, iar apoi în Egipt, fapt atestat de sculptura unei caverne semite, care se găseşte pe un mormânt al unor faraoni egipteni.
Religia patriarhilor este monoteistă. Preceptele morale sunt porunci ale lui Dumnezeu (ca în toate vechile religii), în anumite puncte foarte severe.
Chiar la începutul Vechiului Testament, în Cartea Genezei (Facerea), se găsesc promisiuni făcute din partea lui Dumnezeu patriarhilor şi în special lui Avram şi urmaşilor lui. Pe aceste promisiuni s-a bazat speranţa mesianică, la început cu caracter naţional, dar cuprinzând şi insinuări ale unui mesianism universal şi transcedental.
Pe timpul faraonului Amenofis I (147-l421), se pare că evreii – care în Egipt duseseră o viaţă semi-nomadă, cu o autonomie etnică destul de largă şi cu tradiţia religioasă a lui Avram – au părăsit Egiptul sub conducerea lui Moise. La Sinai-Horeb, alianţa solemnă între Dumnezeu şi cele douăsprezece triburi din care se compunea poporul evreu dădu acestora o coeziune atât de mare încât, cu toate vicisitudinile ulterioare, au rămas strâns uniţi.
Începutul religiei mozaice.
Esenţialul în revelaţia mozaică este numele lui Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşire 3, 14), adică cel care există prin sine, care are în el însuşi perfecţiunea existenţei şi este, deci, infinit, absolut, independent, neschimbător. Dacă Dumnezeu se numeşte: “Eu sunt”, omul Îi spune: “El este”, în limba evreiască: Iahve. Iahve este însă imperfectul verbului Hawâh (a fi); acest imperfect arată că numele divin este numele Celui care există în continuitate deplină.
La Sinai, Dumnezeu a revelat lui Moise Decalogul şi alte legi laice şi religioase. Cele două elemente importante în religia mozaică sunt: monoteismul şi alianţa între cele douăsprezece triburi şi între Cel ce este. În mozaism, monoteismul este confirmat şi implantat de acum unui întreg popor, chiar în centrul conştiinţei sale naţionale. De aici înainte, Israel este prin excelenţă poporul lui Iahve, în măsura în care va rămâne fidel chemării sale.
Dacă Cel necuprins îşi dă un nume este pentru a se distinge mai clar de falşii zei; iar prin Decalog morala devine indestructibil legată de religie. Aceasta dovedeşte că monoteismul – profetismul – creştinismul sunt pe aceeaşi linie de dezvoltare, pe când fariseismul, care separă practica cultului de cerinţele conştiinţei, este condamnat. Religia trebuie să fie, în primul rând, viaţa interioară, o atitudine şi un progres al conştiinţei, cultul exterior fiind doar expresia, traducerea în acţiuni a acestei realităţi intime.
Mozaismul pune în lumină libera alegere a lui Israil din partea bunătăţii lui Dumnezeu, care se interesează îndeaproape de destinul acestui popor. Legătura lui Iahve cu Israil nu este însă exclusivă, deoarece El ar putea alege şi alte popoare, ba chiar toate popoarele, alături de cel dintâi ales.
După ocuparea Canaanului, începe faza profetică a religiei iudaice. Israeliţii vin în contact permanent cu alte popoare şi cu alte religii, mai atrăgătoare, care provoacă o mulţime de tentaţii, cu căderi şi reveniri în urma intervenţiilor hotărâte ale profeţilor, autentici apărători ai iahvismului contra idolatriei.
Profeţii apără credinţa iahvistă, aşezând dreptatea înaintea oricărui lucru, chiar a existenţei poporului. Aceşti profeţi sunt oameni izolaţi, dezinteresaţi, consacraţi cu totul misiunii lor. Ei caută inspiraţia în rugăciune, nu în contagiune colectivă, nu în muzică, în dans, ca şi “profeţii” păgâni.
Fiindcă regele poporului era considerat ca un delegat al lui Iahve pe timpul primilor profeţi, Mesia cel aşteptat era prezentat, prin prisma acelui timp – timp de forţă şi violenţă – ca un rege cuceritor, dar şi ca preot, preot veşnic şi judecător drept. Aceste caractere întăresc elementul spiritual al ideii mesianice, dându-ne să înţelegem că biruinţele lui Mesia, descrise în această perioadă, nu trebuie luate ad-literam. Ele exprimă imaginaţia războinică a vechiului Orient.
Dar, încetul cu încetul, speranţa mesianică, la profeţii următori, se spiritualizează şi se universalizează. Mântuitorul care va veni este, în primul rând, un servitor al lui Dumnezeu şi un drept, supus suferinţelor. El va muri ca jertfă de ispăşire acceptată de bunăvoie pentru păcătoşi.
Sub chipul Mesiei, descris de profeţi, creştinismul a recunoscut realizarea planului lui Dumnezeu în Isus Cristos.
Începând cu secolul V se trece la faza iudaică. După ce trece prin vasalitatea asirienilor, mezilor, babilonienilor, apoi a perşilor şi a grecilor, rezistând uneori prin lupte şi jertfe (Macabeii), comunitatea iudaică, pentru a-şi păstra credinţa, trebuie să o practice în mod exclusiv şi intransigent. Iudaismul devine un stat în care există o strânsă legătură între neam şi religie. Legislaţia civilă şi cea religioasă sunt legate prin aceeaşi lege, iar autoritatea se restrânge în mâna marelui preot.
Scribii copiau legea şi o interpretau. Ea pătrunse întreaga viaţă a poporului. Vechile scrieri, Biblia, se redactează, citindu-se şi meditându-se. Cărţile Vechiului Testament, scrise în timpul acesta, orientează gândirea religioasă către căutarea unei mântuiri individuale. Raportul direct, personal şi intim cu Dumnezeu a dus sufletele de bunăvoinţă să recunoască pe Mesia nu ca pe un suveran temporar, ci ca pe unul a cărui împărăţie este înainte de toate înăuntrul omului. Prin Înţelepciunea sa, Dumnezeu va trăi personal în noi. Se delimitează deja ideea unui Mesia interior, a unei Întrupări.
Acesta este firul roşu al religiei poporului evreu, care nu excelează nici în artă, nici în politică sau în ştiinţele exacte, ca la alte popoare de pe timpul respectiv. Dar în domeniul literar are mari poeţi lirici, naratori de seamă, profeţi şi psalmişti. Are cărţile Vechiului Testament.
Adevărata măreţie a poporului evreu este de ordin religios. Cu toate obstacolele ivite în decursul dramaticei sale istorii, aceasta a rămas un fapt unic în istoria antichităţii şi nu numai că a rămas, dar a şi progresat. Alianţa de la Sinai s-a reînnoit mereu, câştigând tot mai multă conştiinţă şi îmbrăcându-se în idei tot mai elevate despre Dumnezeu. El nu este abstracţie, ca la filosofii greci, ci este Dumnezeu cel viu. Dreptatea Sa este absolută, interesul sau capriciul neputând-o atinge, ca la păgânii vechiului Orient.
Ceea ce este de reţinut însă este că Vechiul Testament conţine profeţii, iar acestea s-au realizat.
Mai ales profeţiile despre Mesia, regele Împărăţiei viitoare, s-au realizat în Isus Cristos. S-au realizat în El şi prin El au primit o lumină nouă. Această lumină nouă este religia creştină [15].
Viaţa cotidiană constituie, pentru majoritatea oamenilor, o sursă de stress şi de insatisfacţie. De aceea, ne aflăm mereu în căutarea unor noi soluţii, a ceva care să rezolve nu numai problemele cu care ne confruntăm noi înşine şi cei din jur, dar care să aprofundeze în acelaşi timp însuşi sensul existenţei.
CE ESTE SAHAJA YOGA?
Sahaja Yoga este un instrument care, prin trezirea unei energii speciale şi prin aplicarea câtorva tehnici simple, vă oferă posibilitatea de a aborda viaţa într-un mod divers – nu doar pentru că rezolvă tensiunile fizice şi dificultăţile – dar, mai ales, pentru că deschide o perspectivă nouă în calea evoluţiei noastre. Este o aventură în încercarea de a descoperi dimensiunile mai profunde, mai vaste şi mai pline de bucurie ale conştiinţei umane. Sahaja Yoga se adresează tuturor acelora care caută să decopere sensul profund al existenţei şi, totodată, noi resurse interioare pentru o viaţă echilibrată şi liniştită.
ACESIBILĂ TUTUROR.
Această nouă stare naturală de conştiinţă şi echilibru se adresează tuturor şi în scurt timp, practicantul poate deveni cu adevărat propriul său stăpân. Sahaja Yoga nu e o organizaţie, un club sau o congregaţie spirituală; ea reprezintă o stare a existenţei, o experienţă reală şi spontană. Realizarea Sinelui şi toate învăţăturile Sahaja Yoga sunt gratuite.
CARE ESTE SCOPUL SAHAJA YOGA?
Prin intermediul Sahaja Yoga putem descoperi noi valenţe ale conştiinţei noastre. În afară de cele care reprezintă aspectele cunoscute ale naturii umane – planurile fizic, mental, afectiv şi psihic – există şi o altă stare de conştiinţă descrisă mai ales de artişti, poeţi şi profeţi şi pe care o denumesc în moduri diverse. Această stare de conştiinţă ne face să depăşim limitele individualităţii noastre – şi odată cu aceasta conflictele şi temerile – pentru a accede la esenţa realităţii în toată grandoarea ei.
Aceasta este starea de Yoga despre care vorbesc Vedele, este uniunea cu Întregul, este armonia universală, bucuria totală în care dispare orice tensiune şi se împlineşte orice năzuinţă. Yoghinii o numesc “Samadhi”, Biblia -” A doua naştere “, Zen – “Satori” etc.
Sahaja Yoga este calea cea mai directă şi mai simplă de a intra în acest domeniu extraordinar, atât de rar explorat până acum.
CUM SE PETRECE TRANSFORMAREA?
Cheia procesului de transformare o constituie o energie primordială, “maternă” – în sanskrită Kundalini – care există în fiecare dintre noi la baza coloanei vertebrale. Această energie trebuie trezită şi condusă în zona superioară a creierului unde, o dată stabilizată, creează un sentiment autentic de pace, bucurie şi echilibru interior, ce constituie preludiul unor noi calităţi ale fiinţei noastre, ce ni se dezvăluie astfel în toată frumuseţea sa.
Toate tensiunile prezente în sistemul nervos dispar. Energia primordială, o dată trezită, se înalţă pentru a alimenta un sistem complex de canale şi plexuri energetice care controlează toate funcţiile organismului nostru.
Persoanele foarte emotive, sensibile, uşor condiţionabile şi care în cazuri extreme tind spre depresie şi de asemenea, cele aflate la polul opus, fiind foarte active şi întreprinzătoare, foarte puţin preocupate de sentimente, tinzând în cazuri extreme spre agresivitate şi dominare – toate îşi găsesc echilibrul şi descoperă un sentiment nou de pace şi o disponibilitate majoră pentru viaţa imediată; chiar şi bolile şi disfuncţiile tind să dispară treptat.
Experienţa” realizării sinelui” cum este numită activarea acestei energii şi integrarea în armonia universală – este o experienţă la îndemâna oricui, care are loc în stare de deplină conştienţă şi este absolut lipsită de pericol dacă este asistată de o persoană autorizată. Pentru aceasta, vă invităm la conferinţele gratuite de Sahaja Yoga care se desfăşoară în întreaga ţară.
BINEFACERILE SAHAJA YOGA.
Practica Sahaja Yoga ne permite să redobândim propria sănătate fizică, emoţională şi mentală.
Alimentând centrii energetici, Kundalini permite localizarea disfuncţiilor, înţelegerea cauzelor şi îndepărtarea lor.
Putem astfel interveni la originea numeroaselor dezechilibre fizice şi psihice.
În plus, practica meditaţiei ne permite, prin mobilizarea fiinţei noastre interioare, să învăţăm să ne depăşim slăbiciunile şi să stabilim raporturi armonioase cu cei din jur.
Fiecare descoperă treptat, în mod natural, dorinţa de a duce o viaţă sănătoasă şi de a-şi adapta comportamentul la nevoile reale ale organismului său.
Încetăm să vedem totul prin intermediul ego-ului, al vechilor reflexe sau al obiceiurilor.
Fiinţa umană începe în sfârşit să simtă bogăţia adevăratei sale naturi: Sinele (Spiritul)