AnnaE
#0

 

          Zece ani au trecut de la prima apariţie a cărţii Sfintele femei ale Orientului În acest răstimp, multe schimbări s-au petrecut în studiul creştinismului antic şi în studiul legat de rolul femeilor în istoria creştinismului. Textele adunate în acest volum au contribuit la aceste schimbări şi încă mai continuă să provoace savanţii şi studenţii să regândească paradigmele şi locurile comune. Două lucruri ne-au făcut să ne asumăm sarcina acestei cărţi: relativa sărăcie a titlurilor legate de creştinismul siriac şi lipsa surselor legate de femeile din istoria creştină timpurie. Textele din acest volum rămân utile nu doar pentru că ne ajută să restabilim echilibrul care a provocat efortul nostru, dar mai mult, pentru că ele stau ca o puternică mărturie pentru timpul şi locul lor. Fiecare efort de a interpreta şi de a înţelege creştinismul primar şi contribuţia femeilor la el trebuie să fie măsurat prin ceea ce ne spun aceste texte.

          Din perspectiva tradiţiei siriace, povestirile de faţă au contribuit la efortul de a considera creştinismul antic în termeni mai largi decât ne-o permit literatura latină şi greacă a imperiului roman. [2] Savanţii au acordat o atenţie sporită înţelegerii Imperiului Roman ca o varietate pluralistă, în care diferite culturi au înflorit şi au interacţionat. Textele adunate aici fac posibilă privirea creştinismului ca un fenomen care, la început, nu era una cu Imperiul Roman. Atunci când se au în vedere modelele de continuitate şi diferenţă din acele texte creştine care se găsesc cu mult în afara graniţelor Imperiului Roman, tradiţiile greceşti şi latine apar contextualizate. O imagine mult mai bogată apare în legătură cu felul în care această religie s-a dezvoltat; nu numai că măsura întinderii geografice este izbitoare, ci în plus face şi mai limpede bogăţia perfectă, atât de constanţă cât şi de variaţie, în literatura, practica şi spiritualitatea creştine. În această înţelegere mai largă a istoriei creştine, tradiţia siriacă apare ca unul din izvoarele creştine străvechi care permite o imagine mai completă.

          Această „imagine mai completă” ne-a învăţat mai multe despre creştinismul siriac. Tendinţa comună în cercetare a fost aceea de a prezenta tradiţia siriacă ca şi cum ar fi destul de separată de cultura greco-romană care a dominat începutul erei creştine, tendinţă discutată în introducere. Totuşi, cercetătorii au ajuns să vadă tot mai des felul în care,

          Oxford: Blackwell Publishers, 196), reprezintă un exemplu extrem de important în această chestiune. De fapt, cartea se deschide prin zugrăvirea Edessei, un oraş siriac mai întâi de toate.

          În lumea mediteraneană cu adevărat cosmopolită, exista şi o interacţiune culturală mult mai mare decât o bănuiam şi, în plus, de un tip mult mai nuanţat. Astfel, textele din această colecţie pot fi văzute ca reprezentând nu doar etosul sirian distinctiv, ci, totodată, de a face aceasta în forme literare şi modele retorice influenţate de tradiţia literară clasică şi a şcolilor filozofice greco-romane. Această înţelegere nu scade din importanţa acestor texte ca expresii ale creştinismului siriac; mai degrabă subliniază fluiditatea limitelor culturale în antichitate şi calitatea interactivă profundă a sfârşitului lumii antichităţii târzii.

          Mai este, în afară de aceasta, o problemă de un interes mult mai mare în folosirea hagiografiei ca sursă pentru studierea istoriei femeilor. Un număr de colecţii de traduceri sau studii de hagiografie despre sfintele femei au apărut în anii din urmă cu titluri care indică interese paralele pentru textele adunate aici.4 Totuşi, după cum istoricii au ajuns să aprecieze importanţa hagiografiei ca o sursă în sublinierea importanţei rolului femeilor, de asemenea, la rândul nostru, am ajuns să înţelegem mult mai bine ambiguităţile acestei hagiografii privite ca material istoric. Aici, cea mai importantă realizare a ultimilor zece ani a reprezentat-o deplasarea interesului cercetătorilor de la istoricitate la retorică. Fiindcă, dacă cunoaşterea vieţilor femeilor din această perioadă a crescut într-un mod impresionant5, tot astfel a sporit şi înţelegerea noastră asupra locului ocupat de femei în „discursul totalizator” al antichităţii târzii – a gradului în care retorica a fost utilizată atât pentru a construi o anumită prezentare a femeilor, precum şi a „experienţei femeilor”, cât şi pentru a integra aceste construcţii într-un program de expresie culturală mai largă, formulat în acord cu structurile politice şi sociale normative ale timpului. [5]

          Nici un text cunoscut scris de vreo femeie nu supravieţuieşte în siriacă, de la începutul acestei limbi în primul secol, până mult după perioada apariţiei acestor texte din colecţia de faţă. Viaţa Fevroniei este astfel în mod deosebit interesantă, după cum apare în Introducere, întrucât pretinde să fi fost scrisă de o femeie, monahia Tomaida. Totuşi, textul însuşi face dificilă acceptarea unei astfel de posibilităţi: povestea, în forma unui romanţ epic [6], cere, datorită conţinutului său, un narator feminin (nici un bărbat nu ar fi putut fi un martor sigur al evenimentelor relatate). Nici măcar portretul pozitiv făcut vieţii duse într-o mănăstire de femei nu poate indica genul autorului, de vreme ce avem numeroase cazuri de bărbaţi care au scris favorabil despre vieţile acestor femei din perioada pe care o Guidancefor Today, de Brenda Meehan (San Francisco: Harper Collins, 193; retipărită Crestwood, NY: St. Vladimir’s Semi-nary Press, 197); Holy Women of Twelfth-Century England, de Sharon K. Elkins (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 198).

          Ofthe Blessings: Women’s Religions Among Pa-gans, Jews and Christians în the Greco-Roman World NewYork: Oxford, 192); şi Gillian Clark, Women în Late Antiquity: Păgân and Christian Lifestyles (Oxford: Clarendon, 193).

          Christianity”, Journal ofEarly Christian Studies 2 (194): 15-84.

          Avem în vedere. [7] În plus, prezentarea mănăstirii Fevroniei urmează convenţiile tradiţiilor filozofice (masculine) greco-romane pentru idealul de prietenie: o viaţă în comuniune, dedicată căutării adevărului, în care membrii comunităţii respective împărtăşesc toate lucrurile şi sunt cu toţii o singură inimă şi o minte. Povestirea urmează un plan care împărtăşeşte un număr de elemente principale cu romanţul elenistic. Putem spune, într-adevăr, că există ceva distinct în această poveste, care o face să fie povestea „unei femei”? În Introducere am sugerat un răspuns afirmativ, însă întrebarea rămâne deschisă şi problematică.

Attachments