Personaje:
Bătrânul.
Fata.
Personaje invizibile şi inaudibile, dar cu toate acestea extrem de prezente:
Tuţi.
Riţi.
David.
Sigmund Freud (Siggy)
Unu' care caută o biserică.
Albert Einstein.
Marx şi Lenin 11
Lenin cel adevărat.
Izu.
Şi, poate, cine ştie, mulţi alţii…
Decor:
O sinagogă veche.
Arată îngrijit, tot mobilierul e la locul lui dar acoperit cu mult praf. Multe cutii goale de Carmel, cutii cu dosare, pânze de păianjen, perdele mâncate de carii, linişte.
Afară, cineva încearcă să deschidă uşa. Încearcă mai multe chei.
Se aude vocea Bătrânului:
Nu, că asta ar fi prea de tot. Cheia de la pivniţă. Cheia de la pod.
Ce mă fac acum? Cum am putut să o pierd? Cheia de la valiză…
Ce caută cheia de la valiză aici?
Nu e… Am venit degeaba.
Cum am putut să…
Deschide uşa.
Când se bucură omul cel mai tare? Când găseşte ce-a pierdut. Nimic nu se pierde, totul se rătăceşte.
Intră Bătrânul. Are în jur de 80 de ani. E îmbrăcat elegant, doar adidaşii din picioare fac notă distonantă şi ciorapii de culori diferite. Miroase puternic a parfum scump de femeie. (L'air du printemps). Are în mână două plase de piaţă uzate, grele, din acelea de pe vremea cozilor, una plină cu sticle goale.
Din când în când are un tic – mângâie podeaua, urmat de un altulse loveşte puternic în faţă. Ticul se repetă la intervale destul de dese, cu regularitate.
Se aşează, respiră greu, e vizibil extrem de obosit. Se şterge de transpiraţie cu o batistă mare. Îşi dă jos adidaşii. Îşi pune nişte papuci de casă ferfeniţă.
Nu puteau să o pună la poalele dealului?
Nu, ei au construit-o tocmai în vârf, mare şi frumoasă, să se vadă, da' nu s-au gândit cum o să urc eu până aici?
De ce să se gândească că o să-i fie tare greu ultimului…
Unde sunteţi? Am venit!… EEEEEE!
Închide ochii. Adoarme. Doarme două, trei minute. Zâmbeşte fericit în vis. Se trezeşte. Rămâne nemişcat. Somnoros.
Cred că n-am mai văzut niciodată aşa umeri frumoşi…
Observă uşa care a rămas larg deschisă. Merge şi o închide.
Să nu treacă careva, să mi se ducă vorba că am dat în mintea copiiilor.
E prea cald pentru luna asta.
Dacă taie pădurile fară să se gândească. Văzută din avion în comparaţie cu Germania, ţara asta e ca Iranul…
Sfeşnicele!
Merge grăbit şi deschide un cufăr. Scotoceşte. Răsuflă uşurat.
Scoate sfeşnicele. Le pune într-un cufăr identic aflat lângă primul.
Merge şi agaţă într-un cui o bucată de carton, pe care scrie cu litere mari „NU SE FAC CONVERTIRI LA MOZAISM”.
Cum daţi de bani, cum vă găsiţi o bunică sau o străbunică sau „prietenul meu cel mai bun”…
Scoate o cârpă de praf. O scutură. Fredonează un cântec evreiesc religios.
Începe să şteargă praful. Mai mult face praf.
M-am întâlnit pe drum cu un bărbat gras, unsuros. Semăna cu grasul ăla, care stătea de obicei aici, pe scaunul ăsta, se ruga cu ochii închişi, ăla care respira rar, rar de tot, de multe ori credeam că a murit, vroiam să merg să-l ating, el iar inspira, mă speriam… Domnul… N-am ştiut niciodată cum îl cheamă…
Grasul de pe stradă, m-a luat în braţe, m-a pupat, m-a umplut de bale. Habar nu aveam cine e. M-a întrebat de sănătate, era tare bucuros că mă vede. Mi-a spus că se bucură că mai trăiesc. Şi iar m-a pupat. Mă simţeam un pic vinovat că nu-mi aduc aminte de el. Când colo, el mă confundase. Sau vroia să se şteargă de transpiraţie şi m-a găsit pe mine.
Uitându-se în jur. Descumpănit.
Vă mai aştept mult?
Scutură cârpa.
Nu înţeleg de unde atâta praf.
Ia în palmă un măr mic, mucegăit.
Uite o muscă!
Ia poftim afară, poate îţi revii.
Amărâta.
Hai, zboară…
Scoate mărul cu grijă afară.
Amintirile? Ce sunt amintirile?
Praf din aripi de muscă. Praf din picioare de păianjen.
Ce poet sunt azi.
Hei, veniţi odată!
De când n-am mai şters praful…
Pe neaşteptate, ca de nicăieri, apare Fata. Este foarte frumoasă, are în jur de 16 ani, este îmbrăcată cu un negligé din anii '30. Desculţă. Se bucură ca un copil fericit. Sare pe lângă bătrân, bate din palme.
Îl priveşte cu foarte multă duioşie şi tandreţe. Îl urmăreşte pas cu pas.
Bătrânul nu o vede şi nu o aude.
Fata îl mângâie. Zâmbeşte. Îl miroase. Începe să râdă.
Cu cine m-am mai întâlnit pe drum?
Cu Domnul pastor sau părinte. N-am recunoscut confesiunea, era în civil. Cred că mă urmăreşte că prea ne întâlnim des. Iar mi-a spus ce bine ar arăta sinagoga transformată în casa Domnului. Avea şi nişte desene. (Furios.) Cum crede că poate să facă dintr-o curvă o sfântă, dintr-un bordel, casa Domnului?
(Şi mai furios.) A, nu mai e un bordel, a fost sute de ani şi deodată e tocmai bun să fie sfinţit.
N-a înţeles. Sau s-a făcut că nu înţelege. La ăştia niciodată nu ştii.
Încearcă să deschidă o fereastră, nu reuşeşte. Insistă. Mâinile îi tremură. Loveşte mânerul. Încearcă încet. Nu poate. Fata se mişcă pe lângă el, foarte aproape. Bătrânul nu reacţionează la atingerea ei, nu simte nimic. Mişcările ei sunt uşoare, ca şi cum nu ar avea greutate. Fata pune mâinile peste cele ale Bătrânului, acesta îşi retrage mâinile şi se aşează. Fata deschide fereastra.
Am obosit.
Şterge iar praful. Foarte încet.
Mă întreb până unde?
Merge la fereastră. Se uită mirat la fereastra deschisă larg.
Ăştia îşi bat joc de mine.
Uitându-se la Fată, fără să o vadă.
Hei. Eu cu cine vorbesc aici? Sunt aici!
(Nedumerit.) Dacă nu mai vin…
(Nervos.) N-am nici un chef de glume, e prea cald.
Ce am mai cărat până aici…
Trebuie să cumpăr apă minerală la întoarcere.
Ticul. Fata încearcă să-i oprească mâna cu care se loveşte în faţă. Nu poate să-l împiedice să se lovească puternic. O doare pe ea lovitura pe care Bătrânul şi-o dă. După câteva clipe Bătrânul continuă să ştergă praful, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Nu pot să mă stăpânesc, cum găsesc ceva mai ieftin, trebuie să cumpăr, chiar dacă am de cărat atâta drum.
200 nu-i nimic da' ori 6, e ceva! O jumătate de pâine!
Nu înţeleg, s-au supărat?
N-am mai venit de mult pe aici.
(Se enervează.) Am avut febră. 39 de grade.
Am zăcut zece zile. Alaltăieri mi-am revenit.
Ieri a trebuit să merg la cimitir. Trebuia să pun seminţele de crizanteme. Am făcut puţină curăţenie şi acolo. Am vrut să vin după aceea, dar m-am întâlnit cu doamna Müller. Şi ea a rămas ultima. (Râde.) Chiar i-am zis că am putea să ne întâlnim mai des. Mi-a propus să vină ea la noi la cimitir, să se ocupe de flori şi eu să mă duc la ei să-i repar gardul. Mi-ar conveni, deşi cred că cimitirul lor e mai mare decât al nostru.
Socoteşte.
De fapt nu sunt mai multe morminte, e mai mult loc între ele. (Ironic.) Ce să-i faci, mai claustrofobi…
Doar n-o fi stricat tot gardul.
Acum aţi înţeles?
De aia n-am venit, era să mor.
Aşteaptă puţin. Se uită în jur.
Treaba voastră, faceţi cum vreţi!
Vă mai dau fix două minute!
Unu, doi, trei, patru, cinci, şase…
Se uită la ceas. Se apucă să şteargă praful din nou.
Veniţi odată că am ceva important de vorbit cu voi.
Nu sunteţi curioşi să vedeţi ce v-am adus?
Azi aş fi venit mai devreme da' am scris o scrisoare. 7 pagini.
(Trist.) Pentru Izu. Pentru dragul de Izu.
Mi-a zis să-i trimit email. „Email me!”
E prea târziu pentru mine să învăţ să umblu cu computerul. I l-am trimis înapoi.
Bună invenţie!
Sau nu?
Da sau nu?
Izu zice că e bună, şi el e ramolit.
Mai rău ca mine.
Face o genoflexiune. Îi cade un papuc. Nu observă.
Izu întotdeauna a fost pasionat de comunicare. Când făceam exerciţii de telepatie la Vogel în grădină. Izu ne trimetea la toţi înjurături şi se concentra aşa de tare. Se făcea roşu ca drapelu. Da' eu ghiceam că ne înjură… Când înjură îşi bagă degetul în nas…
Nu înţeleg de ce nu am primit poştă de la el. A întârziat vreo cinci zile. La el asta e foarte, foarte mult… Nu mai ştiu când o să treacă pe aici.
Azi am văzut un avion la ora 15.35. Nu era în el. Sigur.
Acum trei ani, când vedeam mai bine, chiar l-am văzut pe geam, în avionul de 15.35. Incredibil, dar i-am văzut ochii, se uita la mine… Mi-a scris că şi lui i s-a părut că-mi vede ochii…
Tace. Se uită nedumerit în jur. Oftează.
Veniţi odată că m-am plictisit.
Realizează că nu are un papuc, începe să se uite după el.
Tot nu i-am scris lui Izu despre întâlnirile astea.
„Întâlnirile din sinagogă.” Nu, mai bine „Conspiraţia din sinagogă”. Cu titlul ăsta, succes sigur. Şi când n-o să mai fie nici picior de evreu, toţi vor fi curioşi ce conspiră ei acolo, în sinagogă… „Evreii conspiră în sinagogă împotriva creştinilor”.
Cred că Slavici a spus-o. Nu, nu, Eminescu.
Sau amândoi.
„Unde e papucul?” Alt titlu de succes. Toţi moşii ar înţelege titlul ăsta.
Dă-l încolo, că pot şi fără el.
De la o anumită vârstă, jumătate din timp caut ceva, cealaltă pierd şi… (Fata îi pune papucul în picior…). Cealaltă mă bucur că am găsit.
(Scuzându-se.) Am vrut să-i scriu da' n-am putut nici de data asta.
Mi-e frică să nu creadă că m-am sclerozat.
O să-i scriu când ajung acasă. Pe cuvânt!
Aşteaptă puţin. Se grăbeşte, vrea să plece, îşi strânge lucrurile.
Uite, o să-i dau un telefon şi o să-i spun tot despre întâlniri, despre tot.
Deşi ultima dată, când am vorbit cu el, nu auzeam aproape nimic, nici nu ştiu dacă era el. Am avut impresia la un moment dat că vorbesc cu un chinez. Sunt surd, iar când mă emoţionez, sunt surdo-mut.
Fata stă ghemuită la picioarele lui.
Se ridică şi împinge cu putere pe cineva care ar vrea să ajungă lângă Bătrân. Dispare. De acum încolo va apărea şi va dispărea pe nesimţite.
Cred că e bună mâncarea chinezească. N-am mâncat niciodată.
Mi-a trimis telefonul ăla mobil dar n-am reuşit să umblu cu el. Nici măcar n-am putut să-i dau drumul… Şi era aşa de mic, parcă era de jucărie.
Asta e cea mai mare diferenţă, la noi totul a fost din ce în ce mai mare şi mai nefolositor, la ei din ce în ce mai mic şi…
Lui Izu îi place să-mi scrie cu stiloul, pe hârtie. Îmi scrie tot timpul când merge cu avionul. Îmi povesteşte ce se vede, de acolo de sus.
Fata aleargă undeva în spatele Bătrânului şi împinge pe cineva ca şi cum nu ar vrea ca Bătrânul să-l vadă. Dispare.
Veniţi odată!
Plec!
Omenii vin într-un loc ca ăsta să vorbească cu Dumnezeu, pleacă acasă fericiţi că i-a ascultat şi pe ei cineva.
Eu vin la întâlnirile astea cu un scop precis.
Şi de data asta sunt chiar hotărât!
De data asta chiar vreau să conspir!
Văd ce nu există pentru că nu mai pot vedea bine ce există.
Aud ce nu se aude pentru că nu vreau să-mi pun aparat auditiv.
(Nervos.) Nu vreau şi nimic nu mă poate convinge!
Am stat o oră întreagă să termin scrisoarea. Nu ştiam dacă să-i spun ce bolnav am fost sau nu. Cred că şi el mă minte. Eu îl mint pe el, el pe mine. Îl mint, dar îi spun o parte din adevăr când îi povestesc visele.
Ne povestim visele sperând că cel care ascultă va găsi ceva ce nouă ne scapă. Nu pot să-i spun direct unele lucruri, aşa că îi spun ce am visat şi sper ca el să înţeleagă din visul meu ceea ce de fapt vroiam să-i spun.
Fac asta de aproape 50 de ani.
Cred că şi el.
I-am povestit în scrisoarea asta visul în care alerg după tren şi nu-l prind. Uşor de explicat.
Când îi povestesc lui Freud mai inventez. Câteodată chiar o iau razna…
Cred că nici măcar nu-şi dă seama.
Nu prea am încredere în el.
Se aud clopote bătând. Lung şi frumos.
Câtva timp după ce s-au oprit, Bătrânul ascultă atent, cu bucurie.
Clopotele. Sunt de la biserica mică. E sărbătoare, prea bat lung.
Oare noi de ce n-avem clopote? Să fac o cerere. Eu le trag.
Le-am tras odată.
Ştergând de praf îşi pierde echilibrul, aproape cade, răstoarnă o cutie. Fata vine repede lângă el. Îl susţine.
Din cutie cad tot felul de dosare mucegăite şi hârtii pe jumătate pulverizate. Bătrânul le înghesuie la loc. Rămâne cu una dintre hârtii în mână. Citeşte folosind ochelarii drept lupă.
Tablou asupra impunerii contribuţiei al Comunităţii pe trimestrul al III, î946. Spierer, Blau, GunzenbergGunzenbergnu mai ştiu cine era ăsta. Eu unde oi fi? Hery, Katy, Baruch, Goldenblum. Nu sunt. De ce?… Ba da. Uite-mă… Cu numele meu. În 46 aveam numele meu? L-am schimbat în 47.9000 de lei. Minimum. Normal.
(Râde.) Da' 9000 de lei erau bani atunci. Un ou era un leu. Cel mai mult. (Citind.) Văduva Schulsinger. A dat că avea de unde. 172000. Nu, parcă un ou era 100. Nu mai ştiu. Oricum, de când cumpărai peştele şi până îl frigeai, preţul se tripla Uite nu sunt singurul la minimum. Şi doctorul Tâmpescu a dat tot 9000. Chiar aşa îl chema, el nu şi-a schimbat numele. Era psihiatru. Bun nume. De reclamă.
Nu, chiar nu-mi place să vorbesc de unul singur.
Unde sunteţi?
EEEEE! UUUUUUUUUU?
Nu le-a fost dor de mine?
Plec.
(Dezorientat.) Trebuia să spun ceva, trebuia să fac ceva…?
M-am săturat de atâtea mofturi.
Suntem oameni în toată firea, ce naiba!
Puteau să mă anunţe cumva să nu fac drumul asta de pomană.
Îşi ia sacoşele, furios, pleacă. Se opreşte.
Ştiu un banc nou.
Aşteaptă.
Bine! Voi aţi vrut-o!
Credeţi că n-am altceva mai bun de făcut?
O să vă pară rău…
Pleacă din nou. Se opreşte brusc. Se întoarce.
Plecam în papuci… Şi ce dacă… Sunt foarte eleganţi. Sunt americani.
Începe să râdă.
Credeam că nu mai veniţi.
Şi vroiam să vă spun ceva foarte important.
Lasă gluma… De data asta trebuie să vorbim!
Îşi deschide larg braţele.
Plecam, pe cuvânt!
(Râde.) N-ai mai rezistat. Nici tu…
Lasă sacoşele jos.
Ce să fac aici…, nu vezi mai mult am făcut praf…
Bătrânul se îmbrăţişează cu Tuţi. E vesel şi emoţionat. Se mai îmbrăţişează odată. Îi ţine mâinile în mâinile lui şi le strânge cu putere.
Tuţi, nu trebuie să ţipi aşa. Te aud perfect.
Ce-ai zis?
Dă să-l îmbrăţişeze şi pe Riţi.
Riţi, nu te mai prosti…
Nu mă mai bate la cap.
Vino încoace…
Lasă mâinile jos, dezamăgit.
Bine, cum vrei.
Tu dacă erai în locul meu veneai după o lună.
S-a întâplat ceva?
De ce m-aţi lăsat să aştept atâta?
Duce preocupat mâna la faţă.
Se vede?
Cred că vreo două, trei kile?
Acum mi-e bine.
Se îmbrăţişează cu David. Îl ia în braţe, îl învârte. Ameţeşte. Râde.
Gata, David, gata, dă-te jos. Nu mai pot. Eşti cam greu.
Te-ai îngrăşat?
Bătrânul se însufleţeşte, se agită. Se întoarce după fiecare interlocutor.
Aşa cred şi eu. În bine, nu, am întinerit puţin?
Numai voi rămâneţi neschimbaţi.
Nu mai am mult şi vin şi eu de partea cealaltă.
(Puţin îngrijorat.) De unde ştii?
(Nerăbdător.) Spune-mi şi mie cât? Spune-mi cum?
Cât!
Atâta doar, cât!
Un an… Spune-mi tu Tuţi…
O lună… O zi… O oră…
O secundă…
Dacă e „da”, dă din cap… un an…
Mai mult?
Ridică sprânceana dacă e mai mult… Mai mult de un an?
Ce mama măsii că nu vă cer să-mi spuneţi răspunsurile la întrebările de la judecata de apoi…
(Atent.) Ai ridicat sprânceana?
(Dezamăgit.) Să n-o ridici, că e prea mult efort…
Ce fel de prieteni sunteţi…
Nici nu vreau să ştiu!
Aşa, mai bine, suspansul ăsta ce mai dă farmec vieţii.
Da' ştii, sau doar te dai mare?
(Liniştit.) Riţi, singura mea spaimă e când văd cum îţi tremură mâinile.
Brusc se uită în sus. Îngrijorat, lui David.
David, dă-te jos imediat!
Nu mi-e de tine, mi-e de candelabru!
(În şoaptă către Tuţi care stă pe scaun) Câţi ani are?
(Către David.) La 12 ani eu eram mai matur ca tine! Dar nu aşa de curajos… (Foarte emoţionat, trist.): Şi nici aşa de sensibil…
Aproape că îi dau lacrimile. Îl mângâie pe David cu multă duioşie. Schimbă tonul, încercând să fie vesel.
Poţi să stai unde vrei…ai grijă să nu cazi…
Maturitatea de la 40 de ani este cu totul altceva… Cred că vrea să însemne că eşti gata să cântăreşti bine trecutul şi să nu-ţi repeţi greşelile… Nu… Eu nu vreau să-mi cântăresc trecutul… Nu încă… Mai am până la 40 de ani…
Se aşează pe scaun, lângă Tuţi. Pune mâna peste umărul lui.
40 de grade. Am fost. La camera de gardă. Nu, eram absolut conştient. Ţi-am zis că sunt norocos. Pe patul de lângă mine era o fată de vreo 20 de ani, tare frumoasă, dormea. M-am uitat mult la ea. Mirosea aşa de frumos, începusem să mă simt mai bine.
Mi-am amintit de bătrânii bogaţi din romanul lui Kawabata, care plăteau sume enorme ca să stea toată noaptea uitându-se la cele mai frumoase fete din Kyoto. Nu le trezeau, nici nu le atingeau, esenţa plăcerii era să le vadă dormind.
I-am înţeles.
(Lui Tuţi.) Ce gură slobodă ai…
Da, erau goale.
Şi narcotizate.
Vroiam să o trezesc. Vroiam să o ating da' mi-era frică.
Nu! Mi-era frică să n-o sperii.
Înţelegi? Pe urmă n-am mai vrut să o trezesc.
Asistenta a zis că o să se trezească din anestezie în două ore.
Asta m-a liniştit. O mare linişte.
Pe urmă nu mai ştiu.
Mai aveam puţin, puţin de tot până la graniţă.
Alb.
Aveam creierul alb, sub pleoape era alb. Efectul de ecranare. Visele sunt proiectate pe un ecran alb. Nu ca la cinema, nu.
E legat de sânul mamei, care e alb şi pe care îl vezi din prima zi de viaţă. Şi atunci toate visele tale au fundalul ăsta, alb.
(Râde. Lui David) Bineînţeles că la negri e negru.
Facem pariu? Pe ce?
Întreabă tu, eu de unde să scot acum un negru.
Ţie ţi-e mai uşor. Întreabă-l pe Siggy.
Apropo, vine azi?
Nu prea am chef de el.
Nu ştiu, pur şi simplu nu cred că e chiar aşa de bun precum se zice. Mă tot bate la cap cu tot felul de întrebări şi eu i-am spus că singurul lucru care mă deranjează e că din când în când îmi curge sânge din nas şi nu ştiu de ce. Ciudat e că mi se se întâmplă mai ales când vin aici. Şi el mă tot bate la cap cu lagărul… Şi se fâstâceşte… Se bâlbâie… Data trecută a plecat brusc, fără să spună nimic…
Cred că mai mult gura e de el… A ştiut să-şi facă reclamă… Le-a împuiat la toţi capul cu sex…
Abia aşteptau să poată vorbi numai despre asta cu aerul că sunt nevoiţi să o facă…
Nu, cu mine n-a discutat despre asta, din păcate…
Nu fac mofturi, mă simt onorat că mă consultă aşa o somitate!
Da' parcă mai tare aş vrea să mă consulte Jung…
Am mai mare încredere. Şi numele îmi place mai mult, e şi mai tânăr…
E evreu?
Şi ce dacă!
Tasu' credea că limba îngerilor e ebraica. Aşa că precis avea vreo bunică… Căutaţi-l că e pe acolo…
Vorbeşte mai tare.
Am citit ceva despre memoria colectivă.
E adevărat. Nepoata mea când avea doi, trei ani visa că o alergă nişte oameni şi că o bagă într-un tren unde nu poate să respire.
Ce să vadă la televizor…la trei ani…
Nu.
Nu, nu e vorba de imaginaţie ci de memorie.
Despre ce vorbeam?
A, da! Culorile au apărut brusc. Am senzaţia că văd mai colorat acum. Ca după ploaie.
Şi m-am trezit cu o poezie în minte.
Deschid ochii, văd tavanul, realizez că sunt la spital şi ce am în minte?
O poezie.
Cred că de la febră.
Bine, da' să nu vă prind că râdeţi.
Cine râde un şut în cur.
Fata bate din palme.
Bătrânul începe să recite. Timid, rosteşte foarte încet cuvintele.
Mi-au plăcut femeile când spală geamurile, Se opreşte. Se uită bănuitor. Reia parcă cu mai mult curaj.
Când spală geamurile…
Genunchii albi prin sticla curată la.
Ai râs! Vino încoace…
Se pregăteşte să tragă un şut.
Laşule… Vino aici!
Riţi a râs.
Am auzit foarte clar!
Trage şutul cu chef şi putere.
Nu înţelegi nimic!
Nu, la prezent.
Îmi plac femeile. Când spală geamurile.
N-am mai văzut de mult o femeie spălând geamurile.
(Hotărât.) Nu mai spun!
(Cu îndoială, trist.) Nu m-aţi plătit să fiu clovnul vostru.
Mă Riţi, eu nu râdeam nici când îmi recitai idioţenile alea cu partidu' şi muncitorii… Nu râdeam pentru că aveam impresia că tu chiar crezi ce spui.
Mă stăpâneam foarte greu! Da' te respectam…
(Lui David, care e sus, pe candelabru, justificându-se.) Era puţin după ce-şi donase aurul pe care l-a primit când l-au eliberat din lagăr de la suedezi, Partidului Comunist Român… Un kilogram de aur…
Cum să nu respecţi pe cineva atât de… De. Prost!
Ai gijă să nu cazi!
Nici nu mi se mai par caraghioase ci de-a dreptul idioate… „Mor fără de tine, Partid, îmi curgi prin vine!”
Bine că acum râzi… Acum ai voie!
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Cred că dacă ar fi ştiut suedezii ce ai făcut cu banii de despăgubire veneau şi îţi confiscau şi nădragii de pe tine.
Nu, de la elveţieni n-am primit nici un răspuns încă…
De la nemţi, o dată la trei luni.
Îi pun la bancă. Ce să fac cu ei…
Au venit cam târziu.
Doi factori mă fac să nu mă mai pot bucura de ei: o viaţă întreagă am strâns cureaua şi m-am obişnuit aşa de tare că acum nu mai am dorinţe pe care să nu le pot îndeplini… Doi. Bătrâneţea. Dulciuri n-am voie, haine am pentru încă o sută de ani…
Ce au? (Se uită la papuci.) Sunt foarte buni!
Tuţi, nu sunt de la tine?
Cum să fie pătaţi? Unde?
Îşi face din ochelari lupă şi se uită la pata de pe pantaloni. O pată mare.
Nici nu se vede…
În Israel da, asta da. O să merg.
Nu ştiu când dar trebuie.
Mama. Tata e îngropat aici. La trei metri de taică-tu. Aşa s-a nimerit, dar cred că s-au bucurat amândoi.
Poate dacă eram cu 10-15 ani mai tânăr îmi cumpăram o motocicletă.
Au fost foarte deştepţi că au aşteptat până acum.
Cum ar fi fost dacă ne plăteau despăgubiri la toţi!
(Lui Riţi.) La tine n-am venit pentru că mie îmi place să mă uit la avioane nu să zbor cu ele.
Şi aici e culoar de avioane. Spre Asia. Izu le-a cerut să zboare pe aici. Făcut ruta după cum le-a cerut el. Poţi să vezi, când e senin şi 15 avioane pe zi. Dacă vezi…
23 de ore de zbor e mult prea mult… Nu meritai asta…
Vroiam să-ţi spun ceva mai de mult dar am tot uitat.
E uimitor cât de mult seamănă femeile din Europa de Est cu cele din America. Păr oxigenat, naylon, culori stridente…
De ce să mai vin până acolo?
(Lui Tuţi.) În spital? Nu sunt sigur dar cred că am visat câmpuri cu vaci. Am mai vorbit noi despre asta, cel mai important e ce visezi când eşti bolnav. Poţi să iei cele mai bune medicamente. Dacă visezi urât, degeaba.
Eu de tifos aşa am scăpat. Cu vise.
Maia a visat urât tot timpul. De aia a murit. Doar am avut acelaşi tratament.
Ştiu ce visam. Visam cum furam cu Izu şi cu tine… Şi cu tine… Cărbuni din trenurile de marfă. Era frumos, că nu erau paznici şi noi ştiam asta. Aşa că ne distram teribil, nici nu trebuia să ne grăbim. Nu ne era frică… Şi acum, în momente grele, închid ochii, mă gândesc la asta şi mă simt bine.
Nu ştiu de ce întârzie scrisoarea de la Izu… Sper că e totul bine… El niciodată nu întârzie… O singură dată a întârziat cu scrisul, atunci când a plecat în Israel şi nu-i lăsa să ancoreze în port…
Cred că dacă se întâmpla ceva mă suna secretara lui… Sau scria în ziare…pe prima pagină.
(Lui David.) Mulţumesc de întrebare, acum mă simt bine. Mă mai ceartă inima din când în când dar nu o bag în seamă.
Ce ţi-a venit?
Spune David. Pentru tine, oricând.
Poftim?
Ascultă nostalgic, zâmbeşte plin de duioşie.
Cred că e normal pentru vârsta ta…
(Indignat.) Riţi, cum ai putut să-i spui aşa ceva! E încă un copil!
Prostii…
Eu la 12 ani vroiam să se compună tangouri despre mine…
De când am auzit prima data un tangou am simţit că mă leagă ceva de nedezlegat de dansul acesta.
Tango. Nici nu ştiam bine ce e, îmi plăcea cum sună.
Tango. Tango.
Tu nu m-ai văzut ce bine dansez… La 12 ani nu aveam timp să dansăm…
Ai pierdut…
Nu ştii?
(însufleţindu-se.) Vrei să te învăţ?
De ce nu? Nu e greu… Tu eşti făcut pentru dansul ăsta!
Mă uit la tine şi pot să spun că şi tangoul e făcut pentru tine!
Uită-te…
Tuţi, vino-ncoace!
Fac câteva mişcări de tango.
(Agasat.) Lasă că îi arăt eu…
Singur. Nu pot să dansez cu tine.
Pentru că abia te mişti… Mai bine îmi imaginez…
Am la cine să mă gândesc…
Voi doi cântaţi.
Nu, mai bine „Liliacul alb”.
Îşi duce mâinile la urechi.
Nu, nu, nu.
Parcă sunteţi două găini.
Lasă, lasă, cânt singur.
Începe să fredoneze un tangou.
Liliacul alb a uitat să înflorească.
Nu fii tristă, Va-nflori în dragostea mea.
Face mişcările lent, demonstrativ.
Este un foarte bun dansator. Se mişcă puţin greoi din cauza vârstei, dar este plin de farmec şi uimitor de agil pentru vârsta lui. Îi face mare bucurie să danseze.
Prima mişcare e şi cea mai importantă. Felul în care îi iei mâna, şi, şi mai important felul în care o cuprinzi cu cealaltă mână.
Ăsta e marele secret.
Dacă asta îţi iese, poţi să o calci şi pe picioare, n-o să simtă.
Picior, înainte, înapoi, răsucire, privire, nu zâmbi, picior, rotire,.
Ca un taur înainte să se repeadă în pradă.
În faţă, în spate. Uşor. Pe spate. Ca o trestie în bătaia vântului.
Nu râde. Contrastul şi alternanţa.
Asta-i şpilu'.
Dreptul… Faţă, înapoi.
Învăluire. Înconjurare. Cucerire. Abandonare.
Ochii în ochii ei. Îi spui tot ce ai de spus fără nici un cuvânt.
De mult. Ţin minte… Ţin foarte bine minte cu cine…
Fata i se alătură. Danseză cu multă plăcere. E emoţionată. Bătrânul cântă şi dansează din ce în ce mai implicat. Uită să mai dea indicaţii. Mişcările lui devin uşoare şi parcă ar fi din nou tânăr, dansul devine din ce în ce mai senzual. Când dansul se termină, Bătrânul îi sărută mâna Fetei, bineînţeles, fără să o vadă.
E cel mai frumos dans din lume.
N-am obosit.
Vrei să încerci?
Aşa, bine, stânga, dreapta. Stai drept…
Când înfloreşte din nou liliacul alb, Îţi cânt cel mai frumos cântec de dragoste, Îngenunchez în faţa ta, Şi împreună savurăm parfumul liliacului alb…
Fata dansează acum cu David. Dansează altfel. David e un copil. Fata râde şi se mai şi prosteşte.
Foarte bine. Ţi-am spus… Simţi…
În spate, uşor…
Bătrânul se aşează. Se uită la David cum dansează.
Sunt mândru de tine!
Liliacul alb…
Chiar că ai priceput…
(Trist.) De ce ai făcut asta David?
(Lui Tuţi.) Îl las, îl las…
În timp ce David dansează fericit cu Fata.
Poate că acum era cu mine… Aici, nu acolo…
Cine ştie cum e mai bine…
Noi cum am scăpat?
Am scăpat din secolul ăsta… „Secol al meu sălbaticule, cine va îndrăzni să te privească în ochi?”
Uite cine, eu.
Nu sunt sigur însă dacă secolul n-o să lase ochii în jos.
Uitându-se la David care dansează cu Fata.
Ani de zile nu l-am înţeles…
Mi se părea o prostie să te sinucizi doar pentru atât.
Tuţi, cine mai ştie azi pe ce parte eram obligaţi noi şi ucrainieni să mergem…
Nici eu nu mai ţin minte… Stânga, nu?
Poate dacă ne puneau să mergem pe dreapta nu deveneam toţi comunişti…
Poate că dacă atunci îl înţelegeam pe David nu mai treceam prin toate prin câte am trecut…
Nu-ţi mai aminteşti că erau unii care ziceau că e nebun…
(Lui David.) Acum întoarce-te uşor…
N-a schimbat nimic pentru că noi n-am înţeles… Nouă ni se părea normal să mergem numai pe trotuarul stâng, să nu avem dreptul să ne duelăm decât între noi…
Şi eu m-am duelat cu un neamţ dar pe ascuns… Cu Wagner…
Bineînţeles că l-am lăsat să mă bată, doar nu eram nebun…
Am zis că iubita lui are fofoloanca grasă…
Bineînţeles că n-o avea.
Izu mi-a fost martor… Eram mult mai bun decât el…
Crezi ce vrei…
Puteam să-l bat şi cu ochii închişi.
Tuţi, pe tine te băteam şi fără floretă.
Pe ce?
Bine.
Îşi ridică mânecile de la cămaşă. Face scandenberg cu Tuţi.
Vă dă vitamine?
Stai puţin… Încă puţin…
Este cu greu învins. Supărat.
Nu înţeleg… Te-ai antrenat?
A…normal… Acum eşti mai tânăr decât mine…
Cât ai, 70?
Nu se pune…
La vârsta noastră şi o zi contează.
Tot e bine că nu mai îmbătrâneşti.
Se şterge de transpiraţie.
Îşi trece mâna prin păr. E proaspăt tuns.
Îi rămân firicele de păr scurt pe palme.
Ieri.
(Lui Riţi) Da, am avut timp.
Poftim?!
Cum adică nu-mi stă bine tuns scurt?
Speriat.
Da' când m-a văzut ea?
Merge de la unul la altul. Agitat.
Adică ea poate să fie aici şi eu să n-o văd?
Măcar atât poţi să-mi spui.
Spune-mi tu David.
Nu vă înţeleg. Nici măcar atât.
Nedumerit.
Acum e aici?
Aici, cu noi?
Nu face pe prostul!
Extrem de surescitat.
Vreau să ştiu, am acest drept.
Măcar atât!
Credeam că nu vrea să mă mai vadă niciodată.
Aude ce vorbim?
(Ţipă.) Aude ce vorbim?
Îţi dai seama că ar fi altfel!
(Uşurat.) Bine, să mă anunţaţi dacă vine!
Nu ştiu, faceţi-mi un semn.
Mai e şi altcineva aici în afară de voi?
Unde te uiţi?
David, te rog, spune-mi!
Fata duce degetul la buze.
Acum, în clipa asta?
Fata dispare.
Cum, trec pe aici?
Asta e ceva nou. Nu ştiam.
Şi de ce nu-i văd?
De ce nu vor?
Cine sunt?
Acum, cine trece acum?
Nu, dacă nu vrea să vină…
Să-i spui că i-au demolat casa.
Sau mai bine nu-i spune.
Mă aude?
Trec numai cunoscuţi? Aşa?
Estera… Chiar că aş vrea să o văd…
Te rog, dacă trece Einstein opreşte-l.
E foarte important. Fii atent să nu treacă fără să-l vezi.
Isus e?
(Satisfăcut.) Am zis eu că nu e evreu!
Ştii de unde? Pentru că nu a lăsat nimic scris.
A scris odată, dar a şters şi nimeni nu ştie ce a scris.
A, bine…
Atunci de ce nu e aici, cu voi?
Bineînţeles, statut privilegiat… Înţeleg, ca să fim toţi geloşi că nu suntem copii preferaţi…
Mama îmi spunea: „să faci şi tu carieră măcar ca Isus…”. Bunica spunea „ca Moise”…
De ce e copilul preferat?
(Râde.) Cum să-i povestesc lui Izu despre asta?
„Dragă Izu, ştii de ce e Isus copilul preferat?”
Ce-o să-şi închipuie?
I-am scris că atunci când o să mor, să vină să-mi ia locul, aici.
Să aibă el grijă de toate astea că eu m-am c-am săturat.
Şeful comunităţii… Şi singurul ei membru.
Pe voi nu pot să vă pun la socoteală.
Pentru că nu plătiţi cotizaţia.
Se întoarce brusc.
Acum! A trecut acum cineva pe lângă mine?
Parcă am simţit ceva, ca o adiere.
Riţi, nu schimba vorba… Trebuia să merg să mă tund!
Tu nu înţelegi că mi-a fost rău?
Nu începe iar!
Pisălog mai eşti!
Ţi-am adus, nu ţi-ai dat seama?
Se ridică şi se învârte.
Miros foarte frumos, nu mai râde ca proasta n târg!
Cum o să fie ăsta Channel?
Am făcut baie în parfum pentru tine şi tu nu îl recunoşti?
Mai ai miros? (Se lasă mirosit.)
Cald, cald. Rece. Rece. Călduţ. Firbinte. Bravo!
Nu ţi-am adus o sticlă pentru că, iartă-mă, costă o avere şi bani nu mi-ai trimis.
Şi ce să-i scriu?
„ Trimite-mi nişte bani. Stop. Răposatu' taică-tu are nevoie de o sticlă de „L'air du printemps„. Stop. Urgent.”
Precis îmi trimitea! Mai ales dacă îi spuneam pentru ce!
Am trecut pe la parfumerie şi am rugat-o pe domnişoara de acolo să mă parfumeze. Cred că a crezut că sunt un poponar bătrân şi i-a fost milă. A turnat juma de sticlă.
O să put o lună şi tu tot nu eşti mulţumit.
Dacă îţi spun că ăsta e! Ce nu-ţi convine la pielea mea?
Ştii câte femei au spus despre pielea mea că este mai frumoasă decât a lor?
Opt.
David, părerea ta în această privinţă nu contează.
(Lui Riţi.): Normal că nu miroase ca a Olgăi.
Olga?
Olga era unguroaica aia mustăcioasă? Cu o aluniţă pe gleznă…
Nu, nu Ingo, pe Ingo mi-o amintesc perfect.
Nu David, tu o ştii pe Ingo cea de 12 ani şi eu vorbesc acum de Ingo cea de 18. Ca de la cer la pământ. Aşa se schimbă femeile, nici nu le mai recunoşti! Din fericire!
Sau… Nu ştiu… Pe Ingo a vizitat-o Izu la azil, în Berna, acum câţiva ani. Nu l-a recunoscut. O interesa cât de mare o au infirmierii. Umbla cu o riglă la ea tot timpul şi îi bătea la cap să o lase să le-o măsoare şi miorlăia ca o mâţă.
Nu mai râde David… Nu-i de râs…
Izu s-a speriat.
Eu mă bucur că n-am mai văzut-o de 50 şi… Ceva de ani.
Olga… Olga… Olga avea buzele subţiri de nu erai sigur că are?
Le căutai mult şi bine sub mustaţă!
Am fost cu ea odată.
Pe cuvânt! Acum pot să recunosc.
Adică ea a fost mai mult. Eram cam beat… Avea carnea tare. Nu-mi plăcea că vorbea tot timpul, nu se oprea nici când mă chinuiam să o sărut. Şi nici când o sărutam.
Ascultă Tuţi, eu niciodată n-o să pot să povestesc aşa de bine ca tine.
Aia era Olga, nu…?
(Lui Riţi.) Îşi turna parfum în mustaţă. Avea o mustaţă deasă ca o mătură, dar ca o mătură parfumată. Sunt tare curios de unde avea ea „L'air du printemps”. Cred că nici nu exista pe atunci.
Ce mai râdea…
Ce ştiu în ungureşte mi-a fost suficient.
„Minden, azelgen egy szar, es ami nem az hugy”. E un proverb.
Îl ştiu de la un ucrainean. Poate de aia n-ai înţeles.
„în viaţă totul e caca în afară de pipi”. Azeletben.
Ebraică ştiu atât cât am nevoie… Rugăciunile…
Româneşte nu ştiu mai bine decât tine da' nemţeşte da.
Nu vorbim nemţeşte pentru că nu vrea David.
Şi eu cred că e o prostie.
Celan a fost mult mai inteligent.
A dinamitat nemţeasca.
Lui David. Îl mângâie pe cap.
Asta ar trebui să faci şi tu, nu să refuzi să mai vorbeşti germană.
Nu ştiu cum se dinamitează. Putem să încercăm.
Vrei?
Riţi, hai, începe tu…
Bine… Acum tu Tuţi…
Se întoarce către scaunul unde stă Tuţi. Dezaprobator şi ironic.
Voi tot nu vorbiţi între voi?
(Lui Tuţi.) Te-a întrebat ceva…
Răspunde-i!
Cum nu poţi?
(Din ce în ce mai supărat. Gesticulează mult.)
Nu.
Nici gând.
Iartă-mă, te-am lovit?
Nu, nu vreau să ne certăm.
Eu nu înţeleg, dacă eu am putut să-l iert, şi recunoaşte pe mine m-a bătut mult mai mult, tu cum nu poţi?
Eu nu am spus nimic de uitare, eu am vorbit despre iertare. Iertare… Uitare, sunt două cuvinte diferite, mai ţii minte?
„Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta…”
Nu, n-am uitat cum ne trăgea picioare în gură, nu, n-am uitat cum îl rugam să se oprească… Nu, n-am uitat cum făceam şi temele lui, nu n-am uitat cum împărţeam totul…
Dacă eu pot, poţi şi tu!
Răspunde-i!
„Cerul deasupra capului tău va fi de aramă şi pământul de sub tine va fi de fier”.
Şi eu eram şi mai bun prieten cu el decât tine!
Şi uite că acum mă dau şi cu parfum pentru el!
Asta nu înseamnă că am uitat şi că nu mă doare şi acum când mă gândesc la asta.
Dar l-am iertat… Nu l-am înţeles…
Nici pe mine nu m-am înţeles de multe ori…
Încă îmi place cum zâmbeşte.
Încă îmi place cum îmi face cu ochiul când tu exagerezi.
Încă îmi place să merg cu trenul.
Lui Riţi. Cu milă parcă.
Nu te supăra…
Spuneam de parfum… Am crezut că o să te bucuri.
Nu e vina mea că nu miroase la fel…
Hai, nu mai fi aşa de trist…
Tuţi, taci, te rog.
Hai că n-o să mai vorbim de ce a fost…
Ce a fost a fost… Scormonirea n-are nici un rost…
Atenţie! Toată lumea!
Regulă!
Nu mai vorbim despre puşcărie şi lagăr!
Nici de comunism!
David, potoleşte-te! Ce sari aşa?
(Agiatat.) Unde? Du-te repede şi roagă-l să vină puţin.
Eşti sigur că e el?
Domnule Einstein! Unde e? (învârtindu-se.) Roagă-l să apară!
Herr Eistein! Bitte kann ich Sie was fragen?
(Stupefiat.) Sprechen Sie rumänisch?
De unde până unde?
Incredibil… Chiar toate? Şi găgăuză?… Nu vă mai rămâne decât să vă apucaţi de dialecte…
Vorbiţi excelent… Aveţi un pic de accent moldovenesc…
Cine v-a învăţat? Nu-mi vine să cred… De la dânsul am învăţat eu engleză. Asta în lagăr. În puşcărie l-am învăţat eu ruseşte. Da… Foarte bun profesor…
Puşcăria comunistă…ba da, am fost comunişti numai că am fost mai comunişti decât ne-a cerut-o partidul…
Mă bucur că v-am întâlnit!
Nu… Nu vreau să-mi explicaţi teoria relativităţii… După câte am trăit n-am nevoie de nici o demonstraţie despre relativitate… Nu, e ceva foarte important…
Ne scuzaţi.
Îl trage deoparte. Vorbeşte precipitat. Fata e lângă el.
Odată, în tinereţea mea, constrâns de împrejurări… Eu eram foarte sărac şi ea foarte bogată… Aşa, ca-n filme… În fine… Am fost invitat la masă, n-aveam cu ce să mă îmbrac… Am împrumutat un palton cu guler de iepure de la Izu… Cădeau fire din blană… Năpârlea. Şi n-am găsit niciunde şi nicicum bani de flori. Aşa că m-am dus fără.
E, nu m-au dat afară dar de atunci n-au mai lăsat-o să vorbească cu mine.
Ţin minte… Gulaş cu găluşte de ficat… Foarte bun…
Părinţii hotărăsc să o trimită la studii la Oxford. Vreau să mă duc la ea, să-mi iau rămas bun, n-am curaj. Trece un an, doi, trei. Din '32 până în '36. Ştiam că am pierdut-o. Ne întâlnim din întâmplare într-un restaurat. O invit la dans. Dansăm tango. Sângele îmi tremură. O simt în braţele mele… Mă pierd… Ea a văzut asta, ne-am oprit din dans şi am plecat. Dar cum am plecat?… Cum am ieşit pe stradă ea n-a mers, a fugit. La mine se punea problema, o las să fugă, o întreb dacă fuge de ea sau de mine… Şi n-am făcut niciuna nici alta, am fugit cu ea. Dar alegro. Alegro. Ajungem la poartă la casa ei, şi în gândul meu… Aici e ideea centrală, întrebarea la care vreau să-mi dai un răspuns. Primul gând a fost să-i spun „Adieu mon amour eternel pour toujor” şi al doilea gând a fost să spun „Noapte bună” şi să plec. Ea s-a oprit la poartă. Aştepta să-i zic ceva. Şi eu i-am zis „Noapte bună” şi am plecat.
Asta a fost.
Vreau să-mi spui dacă am ales bine.
Nu mi-a zis nimic… A luat-o la fugă în linişte… Poate s-a speriat de faţa mea… N-am mai văzut-o de atunci.
Ştiam că am pierdut-o.
E, ce zici?
Gândeşte-te… Nu vreau să te grăbesc…
Fata zâmbeşte şi ridică din umeri.
Bătrânul aşteaptă încordat. Apoi uşurat.
Mulţumesc. Mulţumesc.
Îi strânge mâinile lui Einstein.
Nici nu ştii ce important era pentru mine. Iartă-mă că ţi-am răpit din timp.
Da, moldoveneşte, ardeleneşte şi olteneşte… Nu, nu sunt diferenţe mari… Cred că pot dar trebuie să mă pregătesc… Lasă-mă o lună şi pe urmă te învăţ…
Râde.
Sulă aici are sensul de organ sexual masculin. De unde o ştii?
Toate bune, să ne vedem cu bine…
Se întoarce la prietenii lui bine dispus.
Mi-a explicat teoria relativităţii… Lasă asta, nu te mai băga…
Mi-a zis una bună: „De-ar fi omul ca sula, ar muri şi s-ar scula.”
Te pricepi tu la…
Brusc se opreşte şi se duce la primul cufăr.
Scotoceşte grăbit. Devine din ce în ce mai agitat.
Aruncă dosare şi hârtii afară din cufăr.
Le-au furat! Ştiam eu!
Trebuia să le iau acasă!
Mă duc să anunţ poliţia.
O să ofer recompensă…
Cum ce importanţă mai are? Are.
Poate le duceam la o altă sinagogă…
Or mai fi sinagogi care mai trăiesc.
Respiră greu, ticul se repetă cu frecvenţă mare.
Singurul lucru de valoare şi n-am fost în stare să am grijă.
Nu, nu, aici le-am pus!
Sunt sigur!
Caută din nou. Din ce în ce mai disperat. Aproape că plânge.
Nu înţelegi că aici le-am pus!
Doar n-am înnebunit!
Încă mai ştiu ce fac…
Bine. Deşi n-are nici un sens…
Deschide încet al doilea cufăr.
Vezi că nu sunt… Ţi-am spus că le-au furat.
Sub care… N-are nici un rost…
Găseşte sfeşnicele. Le şterge de praf. Umblă cu mare grijă cu ele.
Sunt tare frumoase! Nu cred că sunt de argint.
Le bagă în primul cufăr. Le ascunde sub nişte dosare.
Aici e mai sigur.
Lacătul ăla poate orice copil să-l deschidă.
Ce spaimă am tras…
Respiră greu. Se deschide la guler. Se uită speriat la cei trei prieteni care stau în jurul lui. Respiră rar şi greu.
Nu mi-e bine…
Vreu să ştiu dacă o să mă doară…
Riţi, tu ştii cel mai bine că nu pot să suport durerea…
Se întinde pe jos. Închide ochii.
Vă rog, spune-ţi-mi dacă o să mă doară. Ţineţi-mă de mână…
Deodată începe să râdă.
David, termină, mă gâdilă…
Dar dacă nu minţeam…
Mă enervează că nu-mi spuneţi nimic.
Aţi putea măcar să inventaţi.
Se ridică, închide cufărul cu grijă. Face ordine.
Din nou dă de hârtia cu contribuţia. O pune repede la loc.
Aplecat, strânge hârtiile.
Cine era Gunzenberg?
Da.ai dreptate. Nu mai ţineam minte…
Da, şi mie tot taică-su mi-a făcut injecţie.
Puţin înainte să coborâm. Pe urmă m-am calmat.
Parcă înnebunisem de tot.
Nu mai vorbi, tu erai singur, eu eram cu patru femei după mine, cu toate bagajele alea.
Cred că dacă nu-mi făcea injecţia îi omoram pe toţi. Începeam cu mine.
Nu, la noi nu s-a sinucis decât farmacistul şi nevastă-sa.
Înainte să plecăm.
Nu ştiu. Presimţeau. Sau ştiau.
Ceva, un calmant. M-am liniştit, nu-mi mai păsa de nimic.
Gunzenberg. Cum de am uitat?
În timp ce-mi făcea injecţia mia spus: „ Was hier… Ceea ce suntem aicea, Domnul va întregi acolo.”
David, iartă-mă, asta trebuie să o spun în nemţeşte!
„ Was hier wir sind, kann dort ein Gott ergänzen!”
Nu mi-am dat seama ce a spus decât mult mai târziu.
Hölderin, da. Bravo!
Ţi-a spus şi ţie?
Când am ieşit din lagăr mi-am amintit de ce mi-a spus.
Şi când am intrat în puşcărie.
Şi când am ieşit.
Şi când o să mă pregătesc să vin la voi o să mă gândesc la asta.
Fiul lui, tot medic, a ţipat la mine că e o jignire să-l fac intelectual.
La o şedinţă de partid. Ce mă mai durea curu' cât frecam scaunele alea prin şedinţe…
Nu, el o conducea. Ăsta da conflict între generaţii.
Vrea să se ridice. Nu reuşeşte.
Mă ajuţi te rog.
Nu tu!
David.
Tu nu te poţi ţine pe tine.
Parcă nu erai aşa de rablagit. Scârţâi!
Se ţine de nas.
Se ridică, spijinit de David.
Caută în plase. Scoate un carneţel jerpelit. Din carneţel o foaie de hârtie cu un desen floral pe ea.
Să nu uit.
Modelul asta îţi place?
O să o rog pe doamna Müller să le planteze ca-n desen.
Tot trandafiri?
Doamna Müll…
Dadadada, care stătea lângă brutărie.
De ce?
Termină cu prostiile…
N-a fost nazistă…
Era un copil… Taică-su da, a fost.
Nu le plantează taică-su!
E foarte pricepută. Şi vede mai bine ca mine.
Îţi promit Riţi.
E o tâmpenie…
Bine, îţi promit că o să stau lângă ea când le pune…
Asta nu zic. E prea de tot!
Bine… Cu mâna pe inimă…
Îşi pune mâna mai jos de inimă.
Ca nu cumva să-ţi planteze o svastică din crini pe mormânt.
Doamne, Dumnezele!
(Se concentrează…). Crizanteme şi trandafiri.
Se uită în carneţel.
Da, da crizanteme la familia Cohen.
La mama ta trandafiri, la tatăl tău lăcrămioare.
(Lui Tuţi.) La tine crini… Normal.
Nu vreu să mă cert. Am spus normal nu pentru că am făcut aluzie la „mica” ta excentricitate, ci pentru că crinii ţi-au plăcut întotdeauna.
Nu le încurc.
Nu uit.
O s-o invit la cină. În oraş. O fi scump… N-am mai fost la restaurant… (Râde.) Mai bine aştept să mă invite ea…
Nu, fac economie, o să plătesc cu banii de la nemţi…
Caută în plase.
David, pentru tine în mod special.
Ghici?
Ţi-am adus… Ce ţi-ai dorit.
Ce am eu aici?
Hocus… Pocus…
Scoate un pachet de cărţi de Taroc vechi şi jerpelit.
Le-am găsit!
David îl îmbrăţişează. Sar amândoi în sus de bucurie.
Te cam plictiseşti, nu?
Nu mai vorbiţi toţi deodată.
Da… Miros a joc.
Ştiam eu că o să vă bucuraţi.
Nu, că dacă nu le găseam jucam cu astea.
Scoate nişte cărţi de joc din pânză, pe care sunt cusute stângaci semnele figurilor de joc.
Lipseşte una.
Astea sunt alea din puşcărie, nu mai ţii minte Tuţi, tu le-ai făcut… Paltonul era al meu… Tu ai făcut şi acul… Astea miros a tristeţe…
Le bagă repede la loc. Ia primul pachet de cărţi.
Am zis că nu mai vorbim despre asta.
În palmă îi apare o carte de pânză.
Riţi, cum de e la tine?
Nu… Poţi să o păstrezi…
Aşezaţi-vă!
Le fac eu.
Începe să amestece cărţile.
Fata face semn cuiva să plece. Îl împinge. Dispare.
Ultima oară am jucat acum 20 de ani!
Dacă nu emigrai şi tu Riţi…
Ţara sfântă… Brusc a început să-ţi pese!
Nu când ţi-a venit mintea la cap ci…
Taci din gură!
Ci când n-ai mai fost Tovarăşul Colonel!
Nu fii ipocrit! De ce pe urmă ai plecat în America?
Nu-mi vinde mie gogoşi din astea, poate cu ei ţi-a mers da' cu mine nu!
Am mai încercat odată cu Cocoş… Juca binişor da' se enerva şi ţipa… I se umflau venele… Tot timpul mi-era frică că plesneşte.
Îl lăsam să câştige, se enerva şi mai tare!
Pe urmă a murit şi doamna Kupferberg… Am încercat în trei… Era o prostie… Apoi a murit domnul Kupferberg…
20 de ani!
Asta nu se poate uita!
Curge prin sânge.
Ia uite!
Amestecă cu dexteritate cărţile.
Şi oricum nu mi-am pierdut exerciţiul, joc în vis.
Cu voi, bineînţeles!
Tu mai ştii să joci David? Tu erai cu Pokerul…ne luai toţi banii…
De la cât?
Eu de la cinci ani.
Izu m-a învăţat.
Acuma joacă numai bridge.
A jucat şi cu Preşedintele lor.
Nu, mi-a spus că juca excelent pentru un preşedinte.
Şi el visează că jucăm Taroc.
La el în sufragerie. Maică-sa face prăjituri… Vin roşu.
Jucăm toată noaptea…ca mai demult…
Îmi descrie jocurile pe care le-a visat. Eu câştig tot timpul.
O să-i povestesc lui Siggy.
Nu, ştie să joace, normal, e din Viena…
Acolo se juca serios Taroc.
Cred că nu juca prea bine, altfel n-ar fi avut timp să scrie atât de mult.
Mai ţineţi minte, era o vreme în care jucam zilnic cel puţin patru ore…
Pe ce jucăm?
Nu putem să jucăm numai aşa…
Trebuie să găsim ceva…
Pe bani… Asta e bună…
Scriem punctele şi dacă câştig îmi răspundeţi la orice întrebare vreau.
(Rugător.) Bine, nu cât mai am până vin de tot acolo, dar măcar dacă mai am!
(Furios.) Dacă am cărţi bune şi cu ochii închişi fac toţi popii, trula şi pagat!
Asta numai dacă nu am ghinionul să fii tu partenerul meu.
Joci ca o cizmă.
Bine, ca două cizme!
Ai puţintică răbdare… N-o să mor amestecându-le…
Să sperăm că n-o să fim parteneri.
Întinde cărţile partenerului din faţa lui ca să fie tăiate.
Le lasă jos încet.
Se uită pe rând la cei trei jucători.
Apoi la doi dintre ei, Tuţi şi Riţi.
Cum ce e?
Avem o problemă.
Dacă nu vorbiţi între voi nu putem să jucăm.
Şi dacă picaţi pereche?
Trebuie să vă împăcaţi.
Altfel nu putem juca.
Se uită când la unul când la altul.
Altă cale nu e.
(Lui Tuţi.) Ce trebuie să facă?
Riţi, hai, cere-ţi iertare şi să jucăm.
(Lui Tuţi.) Eu am auzit.
David tu ai auzit?
Cât de tare vrei?
Mai tare Riţi. Mai tare.
Ţipă cât de tare poţi.
(Lui Tuţi.) E bine?
(Lui Riţi.) Ţipă. Mai tare.
Mai tare. Spune că îţi pare rău.
(Lui Tuţi.) Ce trebuie să mai facă?
Cum îţi dai seama dacă e sincer sau nu.
Eu l-am crezut. Crede şi tu şi hai să jucăm.
Îmi piere tot cheful…
(Lui Riţi.) încearcă şi tu să fii mai sincer.
Cum nu crezi?
Ai înnebunit?
Cum să-i aduci pe toţi care îţi dau dreptate?
Cine îţi dă ţie dreptate?
Cum poţi să spui asta… Nu înţeleg cum de poţi spune aşa ceva acum…
Ţi-ai bătut cei mai buni prieteni… I-ai băgat în puşcărie…
Nu că-mi sare muştarul…
Nu mai ţii minte când m-ai bătut şi pe urmă mi-ai dat piaptănul să mă aranjez…
Bine, mai întâi mi-ai dat piaptănul…
Ce importanţă mai are…
Deci ţii minte foarte bine…
Un piaptăn portocaliu…
Ce meritam?… Să mai stau închis încă cinci ani…
Nu se mai punea… Aveam antrenament…
Niciodată n-am înţeles, eşti ori foarte prost ori…
Aşa e chiar uşor să devin antisemit!
(Lui Tuţi.) Stai, nu-l lovi.
Îl opreşte pe Tuţi.
Lasă-i să-i aducă… O să vină de n-o să încapă…
(Lui Riţi.): Chiar nu-ţi pare rău, nu te apasă nimic pe suflet?
Nu simţi o tristeţe, o durere, o dorinţă să schimbi ce nu mai poate fi schimbat…
Uită-te la mine, în ochii mei… Uită-te în ochii mei… Şi repetă…
Îţi aminteşti… Eu îmi amintesc tot…
Nu lăsa ochii în jos…
Îţi baţi joc de mine… Cum poţi să spui aşa ceva…
(Lui Tuţi): Lasă-l… Tuţi…
Nu da în el… „Nu insulta un surd şi nu pune un obstacol în calea unui orb.”
Potoliţi-vă…
David, lasă-l în pace! Nu te băga!
Aţi înnebunit… Riţi…
David şi Tuţi îl iau la bătaie pe Riţi.
Bătrânul încearcă disperat să-i oprească.
Vă rog… Să nu ne certăm…
Să jucăm…
Se luptă când cu unul când cu altul. Loveşte cu mâinile şi picioarele în toate direcţiile şi este la rândul său lovit. Trage când de unul când de altul. Oboseşte, gâfâie, dar nu se lasă.
Domnilor, suntem în templu!
Asta-i bună… Au… Ţi-arăt eu ţie… Maimuţoiule…
Fata intervine şi încercă şi ea să-i despartă.
E o bătaie inegală. Trei contra doi. Bătrânul trage de unul, Fata de altul. Încasează şi dau. Când sunt aproape să-i despartă, îi scapă.
O iau de la început. Se lovesc de scaune, răstoarnă cutiile.
Bătrânul, neîncetând să se bată, către un nou venit:
Ce paştele măsii, ajută-mă…
Domnule Freud… Mă scuzaţi dar…
Nu cred că e momentul potrivit…
Poate pentru o terapie de grup…
(Celor care încă se bat.) Nu vă e ruşine…
Bitte helfen Sie mir…
Cu ajutorul Domnului Freud lucrurile se liniştesc încetul cu încetul. Bătrânul se scutură de praf, îşi aranjează ţinuta. La fel şi Fata.
Ja… Es ist nicht der Fall… Jetzt ist ein ungünstiger Moment Ja… Sicher.
(întorcându-se.) Să nu vă prind…
Bătrânul şi Freud se depărtează de ceilalţi.
Bătrânul, în şoaptă, nedumerit apoi uşurat:
Herr Freud… Siggy…
Ja… Ja… Alles klar… Ich verstehe Sie…
Nein… Ich glaube es ist besser so… Jung…
Aufwiedersehen…
Îi strânge mâna.
Seien Sie mir nicht böse…
Wann glauben Sie dass wir uns sehen werden…
Du-te învârtindu-te!
Se întoarce la ceilalţi.
Gata, v-aţi potolit?
Unde a dispărut Riţi?
Nu, n-a mai stat şi nici n-o să mai vină.
N-are nici o legătură cu voi, la câţi nebuni a văzut, trei în plus…
A zis că nu mai rezistă… Că nu poate să-şi imagineze ce s-a întâmplat… E prea mult pentru el… Nu ştie ce să-mi zică, îi e şi frică să-mi pună întrebări.
Nici n-am apucat să-i povestesc despre lagăr… I-am povestit un vis din puşcărie şi cred că i-am povestit cum a fost în tren…
Nu, nici vorbă…
Ţi-am zis că mai mult gura e de el…
Săracu'. O să-l caute pe Jung…
Nu pentru mine…
Începe să aranjeze scaunele căzute. Pune la loc anunţul cu „Nu se fac convertiri.” Se freacă în creştetul capului.
Precis mi-a ieşit un cucui. Nu vă înţeleg…
Ce mizerie… Puneţi mâna şi ajutaţi-mă!
(Surprins.) Voi cine mai sunteţi?
Stai că nu e greu de ghicit… Lenin… Engels… Nu. Nu. Marx…
Asta-i bună! Ce caută ăştia aici Riţi?
Eu nu vorbesc cu ei!
Eşti ridicol… Nu vreau să aud… Măcar dacă te băteam ca lumea…
Pe cine ai găsit să-ţi aduci ca avocaţi… Lenin… Stai puţin sunt doi Lenin… Lenin îî şi Lenin… Care e cel adevărat? Chiar că seamănă! Dar ceilalţi îî unde sunt?… Nu! Nu vreau!
Tuţi, nu începe iar…
Nu, dacă vreţi să vă bateţi nu aici…
Afară. Afară! Că nu faceţi voi curat!
Cu ei doi nu vorbesc! Refuz!
Îşi bagă mâinile în urechi. Închide ochii. Fata râde. După un timp.
Au plecat?
Parcă Lenin îî e mai e dus cu sorcova decât cel adevărat…
Riţi, eşti cel mai mare pârâcios… Să văd… (Se uită atent la capul lui Riţi…). N-ai nimic… Nici măcar nu s-a înroşit… Da' de unde îi cunoşti? Aţi înfiinţat un nou Partid?
Pune mâna şi fă ordine…
Ridicând un scaun:
Taică-tu sau bunică-tu a construit singoga asta?
Şi el ştie ce faci tu cu prietenii tăi?
Brusc, către un nou venit.
Bună seara…
Ce spuneţi?
Îi arată tăbliţa cu anunţul.
Nu, este imposibil… Nu insistaţi… (Agasat.) Nu facem nici convertiri şi nici circumcizii… Şi oricum s-a terminat perioada de trimitere a dosarelor pentru despăgubiri… (Realizând.) Dar, dumneavoastră…
Nu… Nu aici… Aici e sinagoga…
A!… Nu aud prea bine…
Ortodoxă sau catolică?
Prima la dreapta… A doua la stânga… A doua la dreapta…
Bună seara…
Nu vă supăraţi… Ce sărbătoare e?
(Încântat.) Acum se cântă (fredonează) „Nu mă lăsa în lume…”?
Da… Acum e „cu moartea pe moarte călcând…”
Foarte frumos şi asta… Cu moarte „pre” moarte sau „pe” moarte?
Grăbiţi-vă să nu rataţi începutul.
Da, de Taroc… Veniţi după aceea dacă vreţi… Sunteţi bine venit…
A doua la dreapta. E un preot care cântă foarte bine.
Îi face cu mâna celui care pleacă.
Cântă.
„Nu mă lăsa n lume ca să mă muncesc
Ia-mă-n braţ' la tine să mă odihnesc…”
Dacă mori acum ajungi direct în rai. Oare şi eu?
Tuţi, tu nu te duci la înviere?
Şi domnul de adineaori cred că era botezat, doar nu se ducea acolo ca la film.
Tu de ce nu mergi, oricum nu mai am chef să joc… Şi oricum e de datoria ta…
Ai crezut sau nu, te-ai botezat!
Şi eu am zis în lagăr că dacă scap fac trei lucruri: plec din ţara asta, îmi schimb numele şi mă creştinez.
Mi-am schimbat doar numele.
De ce mă întrebi?
M-am plictisit de când îmi pui aceleaşi întrebări…
La mine e altceva… Eu încă sunt viu… E normal să fiu aşa de curios…
Vrei să ştii?
Chiar vrei?
Îţi spun dacă şi tu îmi spui mie.
Îmi spui, îţi spun. Jocul adevărului.
Începe cu începutul, cu primul pas… Prima secundă…
Hai, melc melc codobelc, scoate coarne boiereşti şi spune…
(Repetă cu grijă, să nu uite.) Trec peste o punte subţire… Mai departe… O văd dar nu o simt… Vorbeşte mai tare… Nu aud… Merg înainte…
Nu am plecat pentru că mi-am dat seama în puşcărie că oriunde poţi să fii liber, chiar şi în cea mai cumplită temniţă, chiar şi în cea mai oribilă dictatură. Şi pot foarte bine să-mi imaginez cum zboară avioanele, nu trebuie neapărat să le văd.
E rândul tău.
Riţi, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala!
Jos e apă… Sus e apă…
Vorbeşte mai tare!
Merg… Înainte. Două linii deasupra… Două linii dedesubt… Mă prefac într-un şoarece… O reptilă… O molie… O sferă din fulgi de vultur… Un bob de grindină…
Trei uşi… Nu prima… Nici a doua… Nici a treia…
Îţi baţi joc de mine?
(Dezamăgit.) Am spus să inventezi dar fă-mă să şi cred ce mama măsii… Râzi ca un bou!
Ce vă hliziţi aşa… Mortăciunilor!
(Furios.) Gata! Uitaţi-vă bine la mine că n-o să mă mai vedeţi mult timp! M-am săturat de voi! Nu mai calc pe aici!
O să trimit pe cineva să facă curat… Nu vreu să vă mai văd… De atâţia ani vă rog…
Începe să-şi strângă plasele. Vrea să se încalţe, nu-şi găseşte un adidas.
Fata împinge pe cineva. Renunţă.
David, nu încerca să mă convingi! Dă-mi adidasul imediat… Plec în papuci! (întorcându-se.) Tu cine naiba mai eşti?
Se ridică. Se apropie de noul venit.
Izu?… Când ai venit? Ce surpriză… Nu-mi vine să cred… Cum de te-ai hotărât… Nu pot să spun că nu te-ai schimbat… Vocea o ai la fel… Trebuie să-ţi arăt ceva… Uită-te… Cine e acolo? Vezi?… (Bănuind. Trist.) Eşti aici cu mine sau acolo cu ei? Când o să te aducă?… Trebuie să dau telefoane să facem… Doamne, ce dor mi-era de tine…
Ce te-am mai aşteptat… Tuţi zicea că precis vii să ne scapi!
Lasă asta acum…
Spune-mi prietene, spune-mi care este legea lumii subpământene pe care acum o cunoşti?
Ei bine vreau să mă pornesc pe plâns!
Ascultă ce-i spune Izu. Începe să plângă.
Da… Mai bine nu-mi spuneai!
Afară se aud oamenii care vin cântând de la înviere. Bătrânul se încalţă. Îşi ia plasele. Vorbeşte greu.
Trebuie să plec!
Ce-am obosit…
Izu, până când ne vedem, mulţumesc pentru tot ce mi-ai trimis… Am avut televizor înainte ca televiziunea să fi apărut aici… Aş fi preferat să te văd în carne şi oase… O să ne vedem curând… Presimt. O să avem ce să ne povestim…
Şi tu vrei să ştii?
Dacă eu plecam cine mai avea grijă de mormintele voastre?
Sunt tare obosit.
Se aşează. Vorbeşte cu şi mai mare greutate.
Izu… Dă-mi mâna… Ce bucuros şi ce trist sunt că te-am revăzut…
Acum trebuie să plec… Scoate mâna din nas…
Închide ochii. Fata îl ia în braţe ca pe un copil.
Pentru o clipă David, Riţi, Izu şi Tuţi devin vizibili. Aşa, ca o iluzie optică. Sunt toţi, îngrijoraţi, în jurul Bătrânului. Nu mai mult de o clipă.
Bătrânul deschide ochii.
Niciodată n-am văzut umeri mai frumoşi…
Se ridică.
Cât e ceasul?
Izu… Tu ştii tot timpul cât e ceasul… De aia ai fost nefericit…
Ce ai spus?… Aud foarte bine, trebuie doar să vorbeşti mai tare puţin. (Dă drumul mâinii lui Izu. Nervos.) Nu-mi pun nici un aparat… N-am nevoie şi sunt şi scumpe…
Ce e asta Izu?
Ăsta-i aparatul tău auditiv?
Întinde mâna. Se uită cu ochelarii făcuţi lupă.
Nu văd nimic. Asta da tehnică! Pune-mi-l tu.
Eşti curat în urechi?
Stă să-i fie pus în urechi aparatul auditiv.
Vezi să nu-ţi scape că nu-l mai găsim!
Funcţionează…?
Ia zi ceva… Mai încet şi mai încet… Şi mai încet…
Măi drăcie… Merge!
Ascultă cântecul de afară.
Ce târziu e! Cum a trecut timpul… E noapte… S-a închis la apă minerală.
Plec cu ei… Îmi place cântecul asta…
Nu uit… Crizanteme. Crini.
Riţi nu înţelegi că nu mai vin… Estera?… O crezi că o să vrea să vină?
Mâine nu pot, am treabă.
Mă întâlnesc cu doamna Muller… Trebuie să mă pregătesc…
Bine dacă mai trec pe aici o să-ţi aduc o sticlă întreagă…
Bine Izu, şi ţie o să caut… Nu ştiu dacă se găseşte…
David, dă-te jos… Te rog…
Pleacă cântând. Înainte de a ieşi pe uşă.
Noapte bună.
SFÂRŞIT
