Viewing Single Post
AnnaE
#0

Aforisme duhovniceşti

 

 

 

          Prima parte.

          Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cat scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoiasa.

          Contemplaţi minunatul tablou pe care ni-l dezvăluie Dumnezeu în creaţia cosmosului şi în plăsmuirea omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm noi nu se limitează la efemera viaţa cotidiana, ci sa fim cu Dumnezeu şi sa dobândim în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmica şi divina.

          În viziunea noastră spirituala, trebuie sa unim fiinţa cosmica şi Fiinţa divina, creatul şi Necreatul.

          La început era Cuvântul. Fara El nimic nu exista din ceea ce este. In fiecare zi, siântâm în trupul nostru experienta chinuitoare a vieţii mizerabile. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Absolutului. Întrebarea, misterul vieţii noastre il constituie trecerea de la relativ la Absolut. Daca fiinţa umana a fost creata de Dumnezeu, ea nu trebuie sa moara. Dumnezeu a creat viaţa cu Hristos – Dumnezeu, nemurirea, veşnicia. După revelaţie, veşnicia lui Dumnezeu ne poate fi împărtăşită.

          Pentru a imprima o mişcare perpetua trupului nostru, aplecat spre nepăsare, trebuie sa nădăjduim în Dumnezeu ca Persoana, adică la ceea ce este desăvârşit.

          Cum sa ne mântuim? Cum sa ne curăţim trupul? Cum sa ne eliberam de robia păcatului şi de puterea morţii? Aceasta trebuie sa fie preocuparea noastră de fiecare clipa, mereu mai accentuata, mai vie. Viaţa este atât de scurta şi scopul atât de înalt, dar atât de îndepărtat.

          Pentru Biserica Ortodoxa, mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui.

          Trebuie sa învăţăm sa trăim prin viaţa veşnică a lui Dumnezeu Însuşi. Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă sa trăim aşa cum a trăit Domnul, sa dobândim gândurile şi sentimentele lui Hristos, mai ales în ultimele momente ale vieţii Sale pământeşti.

          După căderea în păcat, sufletul omului a devenit campul de lupta intre Dumnezeu şi diavol.

          Sămânţă pe care Satana a aruncat-o în inima şi mintea lui Adam – ideea de a deveni dumnezeu fara Dumnezeu – s-a înrădăcinat atât de adânc în fiinţa noastră, încât ne aflam neîncetat în robia păcatului.

          Chiar de la naştere, devenim moştenitorii lui Adam. Putem sa trăim starea de cădere, care este o îndepărtare dureroasa de la dragostea Tatălui, ca singura realitate a fiinţei umane. In lume ne scăldam în atmosfera şi admiraţia păcatului. Trăim cu uşurinţă şi foarte adesea, ne ruşinăm sa ne mărturisim credinţa, sa spunem ca suntem creştini.

          Sa nu aveţi prea multa încredere în educaţia aleasa pe care ati primit-o în lume. Civilizaţia în care trăim este o cultuta a căderii.

          După doua războaie mondiale – şi războaiele sunt, prin excelenta, consecinţa păcatului – lumea contemporana a pierdut harul Sfântului Duh. Or, nu putem înţelege divinitatea lui Hristos fara Sfântul Duh. A crede ca Acest Om, Care este cu adevărat Om, este Creatorul cosmosului, ne depăşeşte. A crede ca Însuşi Dumnezeu S-a întrupat, ca ne-a chemat sa fim cu El în veşnicie, iată ceea ce lipseşte multor oameni de azi, mai ales printre cei de ştiinţă.

          Ce este mântuirea? Moartea trupului nostru, este ea condiţia trecerii în Împărăţia lui Hristos? Cum putem sa întărim în noi voinţa de a trai după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?

          Un singur lucru este important: sa păstrăm intensitatea rugăciunii şi a pocăinţei. Atunci moartea nu va fi o piedica, ci o trecere spre Împărăţia pentru care vom fi pregătiţi prin Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, prin rugăciune şi chemarea numelui Sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi şi lumea Ta.

          Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”. Ce semnifica aceasta ultima fraza din Simbolul de credinţă? Nu putem accepta ideea veşniciei decât daca aceasta pătrunde deja în viaţa noastră.

          Dumnezeu n-a creat moartea. Daca Dumnezeu, cum o spune Hristos, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, înseamnă ca aceştia nu sunt morţi. Pentru Dumnezeu, toţi sunt vii.

          Acedia, în sens etimologic, înseamnă „lipsa de grija pentru mântuire”. Întreaga umanitate, cu rare excepţii, trăieşte în starea de acedie. Oamenii au devenit indiferenţi fata de mântuirea lor. Ei nu căuta viaţă în Dumnezeu, ci se mărginesc la formele de viaţă trupeasca, la nevoile zilnice, la placerile lumii şi la faptele de rutina. Cu toate acestea, Dumnezeu ne-a creat din nimic, după chipul Absolutului şi asemănarea Sa. Daca aceasta revelaţie este adevărată, absenta grijii pentru mântuire nu este altceva decât moartea sufletului.

          Deznădejdea este pierderea conştiinţei ca Dumnezeu doreşte sa ne dăruiască viaţa veşnică. Lumea trăieşte în deznădejde. Oamenii s-au dondamnat la moarte ei înşişi. Trebuie sa luptam „corp la corp” împotriva acediei.

          Partea a 2-a.

          Viaţa lumii se desfăşoară în jurul unor placeri omeneşti, iar viaţa duhovniceasca este neglijata. Trebuie sa inversam aceasta stare de lucruri, sa punem viaţa duhovniceasca în centrul vieţii noastre.

          Înţelepciunea lumii nu poate sa salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputiincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trai după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.

          Cum putem sa ne aflam calea? După Evanghelie, Hristos este calea noastră.

Attachments