AnnaE
#0

 

          CUVÎNT ÎNAINTE.

          Reconstituirea unei mitologii preşi proto-române ridică unele dificultăţi greu de depăşit, printre care lipsa izvoarelor scrise autohtone şi pierderea unor cărţi – cu referiri sigure sau probabile la mitologia geto-dacă şi daco-romană – scrise de autori greci sau romani (Poseidonios, Criton, Dio Chrysos-tomus, Appian, Arian ş.a.). Pe de altă parte, informaţiile referitoare la geto-daci provenite de la autori antici sînt relativ sărace, citeodată ambigue sau contradictorii, fiind culese la a doua sau la a treia mină. Chiar şi informaţiile despre geţi (atît de importante şi de controversate), consemnate de Hero-dot, au fost culese de acesta „de la elenii care locuiesc în Hel-lespont şi în Pont”, dar, se pare, (nu de la cetăţenii greci rezidenţi în Tomis, Histria sau Calatis (zona getică), ci de la cei din Olbia (zonă scitică) şi din Apollonia Pontică (zonă svd-tra-cică) – două dintre probabilele escale ale părintelui istoriei în periplul său pontic (1).

          Situaţia devine şi mai acută atunci cînd e vorba de a reconstitui credinţele mitice şi practicile magico-rituale ale geto-dacilor pentru că, pe de o parte, acestea – fiind tainice – a~ jungeau cu greu şi fragmentar la cunoştinţa străinilor şi, pe de altă parte, aceştia din urmă – neputînd recepta adevăratele semnificaţii ale unor credinţe şi rituri specifice, străine de mentalitatea lor mito-religioasă – fie că omiteau să le relateze, fie că le „înghesuiau”, mai mult sau mai puţin forţat, între coordonatele mentalităţii lor proprii.

          Nu sînt acestea singurele dificultăţi., dar ar fi totuşi absurd şi ineficient să rămînem la stadiul deplîngerii situaţiei^; abordarea interşi pluri-discîplinară a problemelor este în măsură să ne scoată din impas, Informaţiile (atîtea cîte sînt), cuprinse în izvoarele antice (corect traduse şi interpretate), pot fi coroborate cu datele oferite de arheologi, antropologi, istorici, lingvişti, paleoetnologi etc. De asemenea, ni se pare a fi profitabilă abordarea mitologiei române în context universal, dar nu cu uneltele comparativismului mecanic -¦ boala copilăriei etnologiei – ci prin raportarea orientativă la alte mitologii şi prin folosirea prudentă şi nuanţată a structurilor şi scenariilor mitice (să'le numim) „invariante”.

          Un rezervor practic nesecat de informaţii privind mitologia română îl contituie manifestările şi textele folclorice, chiar dacă acestea au fost, în m,od sistematic,' culese şi consemnate abia de la jumătatea secolului al XIX~lea. Relaţia dintre mitologia populară românească, pe de o parte, şi mitologia preşi proto-română, pe de altă parte, pare a fi problema cea mai delicată cu care se confruntă cercetătorul care îşi propune o tratare diacronioă a fenomenelor culturii şi mentalităţii populare autohtone. Este vorba despre o lucidă şi corectă „măsurare” a aportului – cantitativ şi calitativ – al structurilor şi motivelor mitice arhaice în cadrul fenomenului cultural complex al mitologiei române. Poziţia maximalistă, adoptată de unii cercetători, este spectaculoasă şi seducătoare, dar nu mai puţin exagerată (cîteodată nocivă), decît cea minimalistă (adesea răuvoitoare), adoptată de alţii. în ambele cazuri este vorba, de cele mai multe ori, de o implicare subiectivă a cercetătorului (în fond, nu ne putem aştepta la un nivel zero al subiectivităţii), care JIU cred că este, prin ea însăşi, negativă, ci doar prin unele forme de manifestare (rea-credinţă, tezism etc). Cultura populară – născută şi perpetuată de milenii pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre – beneficiază de suficiente merite autentice, pentru a nu avea nevoie de false „proteze”, fie ele şi de aur. în fondunul dintre principalii indicatori care a-testă vigoarea, lipsa de complexe şi maturitatea unei civilizaţii (în speţă, cea contemporană românească) este curajul de a-şi contempla cu obiectivitate propria devenire istorică şi culturală, fără menajamente şi fără înfrumuseţări decorativiste.

          , Este evident faptul că pricipalele surse de reconstituire a mitologiei româneşti sînt textele şi manifestările folclorice, fe-nomente culturale caracterizate prin anonimat şi oralitate. Din punctul de vedere >al cercetătorului, dezavantajul pe care îl prezintă o cultură tradiţională, eminamente orală (sărăcia izvoarelor scrise), este din plin recompensat de un avantaj esenţial: perpetuarea în forme vii a unor străvechi motive mitice şi practici rituale. Aceste date culturale s-au transmis – în prme abia schimbate – „din gură în gură”, de la o generaţie la alta, în stare vie, ca elemente operante încă pentru o mentalitate aproape contemporană şi nu ca relicve fosilizate sau ca exponate defuncte de muzeu. Este unul dintre motivele ca-re-l făceau pe Mircea Eliade sa afirme (doar aparent retoric) că de multe ori „credinţe şi obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii şi România), revelează straturi de cultură mai arhaice decît cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană” (2, p. 191), sau într-o alta formulare: „Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente1 mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer” (2, p. 17). Faţă de unele evidenţe şi faţă de mulţimea de argumente aduse1 de cercetătorii clin domeniul (paleo)etnologiei româneşti (la care se adaugă cele aduse de istorici, arheologi, lingvişti, antropologi, sociologi), punerea sub semnul întrebării a continuităţii populaţiei carpato-dunărene poate fi generată fie de ignoranţă, fie de rea-credinţă. Pentru o cultură populară care s-a transmis pe cale orală, din generaţie în generaţie, beneficiind exclusiv de memoria colectivă, ar fi fost necesar şi suficient un hiatus pe perioada 'unei singure generaţii, pentru ca toate coordonatele culturale şi liniile de forţă – care defineau şi structurau această cultură ¦- să se arieantizeze. Pe de altă parte, similaritatea!identitatea structurilor, scenariilor şi motivelor mitico-rituale şi, în ultimă instanţă, a mentalităţii mitice pe întreg arealul românesc, nu lasă nici o urmă de îndoială asupra apartenenţei locuitorilor la aceeaşi comunitate etnică. Trăsăturile care determină, în spaţiu şi timp, o unitate etnică, nu sînt atît de natură antropo-biologică, cît mai ales de natură antropo-culturală: aspecte de civilizaţie şi de cultură dintre care, alături de limbă, trebuie în primul rînd considerate mentalitatea mitică, tradiţiile, obiceiurile etc. generate, adoptate '- într-un cuvînt, perpetuate – de respectiva colectivitate etnică.

          Sigur că nu vom cădea în capcana susţinerii „îngheţării” sau a „purităţii” mitologiei române. Dimpotrivă, aceasta se prezintă cercetătorului contemporan ca o „fiinţă compozită” (ca să rămînem în sfera mitologicului). Structurilor şi scenariilor mitice autohtone li s-au suprapus elemente de mitologie romană, iucleo-creştină (prin filieră bizantină), slavă, elemente mitice ale unor popoare asiate migratoare ş.a. A rezultat o mitologie populară vie, evolutivă, un specific produs cultural sincretic, ale cărui straturi suprapuse de-a lungul timpului sînt, astăzi, greu de decantat. Problema este extrem de complexă, dar simplificînd-o şi reducînd-o la un model matematic, putem recepta – în perspectivă diacronică – mentalitatea mitică autohtonă ca fiind o funcţie de cel puţin doitâ variabile. Pe de o parte, ea a fost supusă unei evoluţii lente (aproape insesizabile), dar continue (datorate evoluţiei naturale, în timp, a mentalităţii populare) – s-o numim convenţional „evoluţie liniară” şi, pe de altă parte, a fost supusă unei evoluţii accelerate, dar (în genere) discontinue (datorate suprapunerilor şi presiunilor culturale exercitate de diverse tradiţii exogene) – s-o numim „evoluţie în trepte”.

          Specificul mitologiei române nu rezidă numai în faptul că structuri mitice arhaice, autohtone, au supravieţuit în forme folclorizate în mitologia populară, dar şi în modul în care au fost asimilate scenarii şi motive mitice exogene. Curba „evoluţiei în trepte” a fost astfel mult aplatizată („lini-arizată”), în primul rînd, pentru că au fost asimilate numai anumite motive mitice, care nu intrau în contradicţie flagrantă cu coordonatele esenţiale şi principiile mentalităţi mitice proprii şi, în al doilea rînd, pentru că motivele mitice preluate nu au fost calchiate, ci adaptate (prin eliminări, adăugări, schimbări de semnificaţii sau numai de centre de greutate) conform aceleiaşi mentalităţi mitice autohtone. Putem vorbi despre fenomenul de adoptare prin optare şi adaptare. Este cauza pentru care un motiv sau un scenariu mitic evident „importat” rămîne, totuşi, de cele mai multe ori, definitoriu şi pentru mentalitatea, mitică românească, nu numai pentru cea care l-a generat şi „exportat”. „Originalitatea unui popor – scria Lucian Blaga – nu se manifestă numai în creaţiile ce-i aparţin exclusiv, ci şi în modul cum asimilează motivele de largă circulaţie. Fenomenul asimilării devine din cale afară de interesant şi concludent mai ales cînd temele sau motivele asimilate s-au prezentat spiritului etnic cu prestigiul intangibilităţii, cu aureola magică a lucrului tabu, supus în prealabil unui regim special de protecţie.” (3). în astfel de cazuri, cercetătorul nu este obligat doar să recunoască şi să pună în evidenţă preluarea, dar şi să răspundă la întrebări de tipul de ce a fost adoptat şi în ce fel a fost adaptat respectivul motiv sau scenariu mitic (4).