PREFAŢA.
Istoria unei ştiinţe este totdeauna interesantă, fiindcă ne arată întregul ei proces de evoluţie, frâmântările şi fazele prin care a trecut până când a ajuns în stadiul la care se găseşte astăzi. Slnt însă ştiinţe care pot fi cunoscute foarte bine şi fără să li se cunoască istoria, aceasta rămânând să constituie numai obiectul unor cercetări izolate în domeniul disciplinei respective, fiind, ca să spunem aşa, cercetări de ordin arheologic. Cunoaşterea fizicii, de exemplu, a legilor stabilite de această ştiinţă în domeniul fenomenelor fizice, nu presupune cunoaşterea evoluţiei ei, de la încercările cele mai rudimentare şi elementare de a explica aceste fenomene, până la acelea care sunt admise astăzi de ştiinţă. Acelaşi lucru se poate spune despre astronomie, mecanică, chimie etc. Cercetarea mişcării astrelor cu ajutorul legii gravitaţiei newtoniene sau einsteiniene nu necesită cunoaşterea mecanicii cereşti a celor vechi, teoria hipocicloidelor şi sistemul geocentric aristotelic.
Din acest punct de vedere logica are o situaţie cu totul deosebită. Ea nu se reduce numai la ultimele legi ştiinţifice stabilite în acest domeniu, ci înseamnă tot ce s-a făcut din antichitate şi până acum. Logica este întreaga ei devenire, este însumarea tuturor momentelor istoriei ei. Înţeleasă în acest fel, ea îşi păstrează întregul dinamism, nervul motor, caracterul de ştiinţă care ia naştere şi creşte o dată cu cercetarea ei. Astfel, logica îşi capătă o unitate perfectă, inte-grând critic în corpul ei tot ceea ce s-a făcut în această materie şi în acelaşi timp nerămânând străină de conceptul de ştiinţă în general, perfectibilă în mod continuu.
Cei care au privit-o ca pe o ştiinţă moartă au considerat-o astfel pentru că. au redus-o la câteva reguli de manual. Exemplul lui Kant este celebru. După el, logica nu a mai făcut de la Aristotel nici un pas înainte şi niciunul înapoi, socotind-o „terminată şi desăvârşită”. A fost de ajuns însă să apară Fichte şi Schelling şi mai cu seamă Hegel, pentru ca părerea lui Kant să fie fundamental infirmată, iar logica să fie pusă într-o valoare cu totul nouă şi creatoare, sub forma logicii dialectice.
Cercetările de logică matematică din ultimele decenii nu numai că nu au negat nimic din ceea ce s-a făcut înainte dar au dat la iveală o altă faţă a logicii, în care se regăsesc o serie de descoperiri ale logicienilor stoici şi scolastici. Unitatea logicii cu istoria ei ne apare astfel evidentă.
A cunoaşte cu adevărat logica înseamnă, deci, a cunoaşte întreaga ei istorie, a o cunoaşte în unitatea ei dinamică.
Dificultăţile pe care le implică o lucrare în care autorul îşi propune să înfăţişeze istoria logicii sunt din această cauză enorme şi multiple. Într-adevăr, dacă logica constituie un instrument pentru orice ştiinţă şi orice doctrină, istoria ei înseamnă examinarea aplicării şi funcţiei speciale a acestui instrument în toate domeniile şi în toate timpurile şi descifrarea tuturor aspectelor acestei funcţii.
Variabile în devenirea ei. Cu alte cuvinte, istoria logicii devine o cercetare a instrumentului comun, aşa cum apare sub diverse aspecte în decursul timpului, în istoria tuturor disciplinelor cultivate de om.
În legătură cu „istoricitatea logicii” Engels scrie: „Gândirea teoretică a fiecărei epoci, deci şi a epocii noastre, este un produs istoric care în perioade diferite ia forme foarte diferite şi totodată capătă un conţinut foarte diferit. Prin urmare, ştiinţa gândirii este, ca oricare alta, o ştiinţă istorică, ştiinţa dezvoltării istorice a gândirii omeneşti. Teoria legilor gândirii nu este nicidecum un adevăr etern, stabilit o dată pentru totdeauna, aşa cum mintea filistinului îşi reprezintă cuvântul «logic㻄.
Ideea „istoricităţii” gândirii a fost de asemenea firul conducător în cercetările de istorie a filosofiei, făcute de profesorul nostru, P. P: Negulescu.
Într-adevăr, atât în „Introducere” la Filosofia Renaşterii, cât şi în Geneza Formelor Culturii şi de asemenea în „Introducere” la Istoria filosofiei contemporane (din care au apărut cinci volume), P. P. Negulescu a susţinut teza că „ Un sistem filosofic nu este un produs izolat şi de sine stătător. El face parte din lanţul celorlalte sisteme ce alcătuiesc desfăşurarea istorică, evoluţia cugetării filosofice a omenirii, ca un inel ce nu poate lipsi, chiar când necesitatea care îi determină locul nu este de natură logică, ci de natură psihologică”. Pentru P. P. Negulescu, factorii sociali şi materiali determină în mod esenţial modul de a gândi al filosofilor, sau, cum spune el însuşi, „împrejurările în care trăiesc şi lucrează filozofii’ influenţează, în diverse chipuri, reacţiunile structurii lor sufleteşti, modificând mai mult sau mai puţin raporturile lor componente”.
A scrie istoria logicii este astfel o sarcină considerabilă şi în orice caz realizabilă numai parţial de către un singur cercetător. Dacă istoria filosofiei are totuşi un obiect circumscris modul cum au conceput oamenii explicaţia globală a lumii – istoria logicii înseamnă, după cum am văzut, explicaţia funcţiei gândirii în toate domeniile, nu numai acela al filosofiei. „Istoria logicii nu a fost scrisă. Aceasta ar fi istoria întregii cunoaşteri în toată amploarea ei”, spunea Hegel.
Ţinând seamă de aceste consideraţii, sarcina pe care ne-am luat-o în această privinţă este, evident, mult mai limitată.
Am împărţit lucrarea noastră în două volume, cu titlurile următoare:
Istoria logicii, Evoluţia logicii.
În istoria logicii, care formează prezentul volum, am căutat să înfăţişăm critic faptele privind în special logica formală. Am socotit însă că este necesar să mai prezentăm şi unele concepţii despre logică, care, prin critica pe care au făcut-o logicii formale, critică uneori justă, alteori excesivă sau chiar eronată, servesc totuşi la o mai bună înţelegere şi la precizarea ei. Astfel, logica metodologică, psihologismul în logică, logica lui Kant, logica pură a lui Husserl ne vor arăta bine ce trebuie să înţelegem prin logică şi ne vor ajuta să delimităm precis anumite elemente caracteristice ale logicii formale.
Am trecut în revistă în mod cât se poate de sintetic şi logica dialectică, atu în forma ei hegeliană cât şi în cea materialistă, aceasta fiind necesar pentru
7
Lămurirea şi interpretarea naturii logicii formale prin atitudinea pe care o are faţă de ea dialectica materialistă. Locul logicii dialectice va fi Insă în mod natural în cel de-al doilea volum al lucrării noastre. În acest volum se va putea explica, pe baza materialului expus în primul, evoluţia organică a acestei discipline, cu alte cuvinte, devenirea ei dialectică.
Penuria tratatelor complete de istoria logicii este bine cunoscută. Deşi cercetările în domeniul unor probleme particulare s-au înmulţit în ultimele decenii, datorită mai cu seamă logicii matematice, care a constatat că o serie de rezultate obţinute în cadrul ei fuseseră bine cunoscute de stoici şi mai ales de scolastici, totuşi ele nu constituie decât aspecte particulare ale istoriei logicii şi, oricât ar fi de valoroase, nu pot oferi indicaţii de ansamblu asupra istoriei acestei discipline.
Studiile particulare, ca şi puţinele tratate generale pe care le posedăm, fiind elaborate din anumite puncte de vedere şi urmărind după cum am spus cu deosebire anumite obiective, în general regăsirea rezultatelor obţinute în logica matematică, au făcut ca o mulţime de aspecte ale logicii din trecut să fie neglijate sau de loc cercetate.
Acest defect poate fi văzut studiind cele câteva tratate de istoria generală a logicii care există şi pe care le vom enumera mai jos.
Prima istorie a logicii pare să fie lucrarea lui Petrus Ramus (secolul al XVI-lea), Scholarum Dialecticarum Libri XX „Douăzeci de cărţi ale doctrinelor dialectice”.
Din nefericire, autorul crede în mod naiv că toate personajele istorice au fost logicieni şi în tratatul (capitolul) Logica Patrum citează printre aceştia pe Noe şi Prometeu.
O altă operă, cu un caracter mai ştiinţific, este lucrarea lui B. Keckermann, intitulată „Praecognitorum Logicorum Tractatus/ „ Trei tratate despre logicienii foarte cunoscuţi” (Hanovra, 1598), care este mai mult o enumerare de titluri şi indicaţii de materii, totuşi destul de utilă.
Jacob Friederich Reimann ne-a lăsat o lucrare, scrisă într-o limbă germană defectuoasă, sub titlul Critisirender Geschichts-Calender von der Logica „Calendar istoric şi critic despre logică” (Frankfurt am Main, 1699), valabilă tot pentru unele date bibliografice.
De la Gassendi ne-a rămas un tratat de acelaşi gen, dar de o valoare incontestabilă: De Origine et Varietate Logicae „Despre originea şi diversitatea logicii11 (Lugduni, 1658).
J. A. Fabricius a scris o istorie a logicii foarte scurtă: Specimen elencticum historiae logicae „îndrumător pe subiecte al istoriei logicii^ (Hamburg, 1699).
Acest „îndrumător” este de fapt un catalog al tuturor lucrărilor de logică cunoscute acestui mare erudit, despre care dă toate informaţiile pe care le-a putut culege.
Un tratat, mult deosebit de cele precedente prin corectitudinea informaţiei, dar foarte scurt, se datoreşte lui Johannes Georgius Walchius şi poartă titlul de Historia Logicae „Istoria logicii” (Leipzig, 1721).
