CUPRINS:
PREFAŢĂ.
INTRODUCERE.
Partea întâi pRINCIPII MORALE BUDDHISTE capitolul 1
DHARMA – legea cosmică 1.1. CELE PATRU ADEVĂRURI NOBILE 1.2. COMUNITATEA CĂLUGĂRILOR ŞI ASCEŢILOR 1.2.1. Sărăcia 1.2.2. Celibatul monahal sau castitatea 1.2.3. Nonviolenţa – AHIMSA 1.3. BODHISATTVAFIINŢA MENITĂ ILUMINĂRII 1.4. Yoga 1.5. Comunitatea laicilor. Situaţia şi rolul lor capitolul 2
Disciplina religioasă în buddhism 2.1. Poruncile morale (SILAS) 2.2. EDUCAŢIA INTELECTUALĂ 2.3. ÎNŢELEPCIUNEA – PRAJNA SAU PANNA 2.4. VIRTUŢILE BUDDHISTE capitolul 3
NIRVĀNA 3.1. TRIKAYA: CELE TREI CORPURI ALE LUI BUDDHA 3.2. CUNOAŞTERE ŞI MEDITAŢIE. Doctrina buddhistă despre cunoaştere 3.3. MEDITAŢIE ŞI ÎNŢELEPCIUNE partea a II-apARTEA a II-a.
CONCLUZII ŞI EVALUĂRI.
PREFAŢĂ.
Luată fie ca disciplină de studiu, fie ca disciplină de cercetare, istoria şi filosofia religiilor a devenit o necesitate şi aceasta nu numai pentru că reprezintă un element de cultură generală, ci pentru că presupune cunoştinţe privind fenomenul religios în ansamblul lui şi prin aceasta atinge dimensiunea cea mai profundă a spiritului omenesc, aspiraţia spre libertate şi nemurire.
După profundele schimbări care au intervenit în ţara noastră ca rezultat al înlăturării regimului comunist, religia a revenit în prim plan, interesul faţă de religie nefiind doar o pasiune trecătoare ci unul izvorât din străfundurile spiritului poporului român.
În lucrarea noastră vom încerca să abordăm o tematică nu lipsită de interes şi anume problematica structurilor etice aşa cum au fost ele concepute într-una dintre marile religii ale lumii, în speţă buddhismul şi apoi vom schiţa o perspectivă comparativă, pentru a arăta caracterul unic al structurilor moralei creştine.
Istoria cunoscută a relaţiilor europeano-lndiene începe cu anul 326 î. Hr. Când armatele lui Alexandru Macedon invadează partea de nord-vest a Indiei. Atât de demoralizatoare a fost influenţa „barbarilor” asupra indienilor, încât cei care au acceptat să intre în legătură cu ei au avut un sfârşit tragic. Să ne amintim de soarta, indianului Kalanas (Kalyana), despre care Megasthene (ambasadorul lui Seleucus Bicator la curtea lui Chandragupta între anii 306 – 298 î. Hr.), ne relatează că a cedat în faţa ofertelor măgulitoare ale lui Alexandru cel Mare, devenind o prezenţă exotică la curtea acestuia. Acuzat de trădare, parvenitism şi servilism de către prietenii săi, Kalanas are mustrări de conştiinţă şi îşi dă foc. O soartă asemănătoare a avut-o un alt indian, Sarman Cheya (Sarman Acharya). Despre el se spune că ar fi ajuns la Athena, unde îşi dă foc, spre mare uimire a grecilor, care i-au ridicat un mormânt cu inscripţia: „Aici zace indianul Sarman Cheya din Barygaza, care a căutat nemurirea după vechiul obicei ai indienilor”.
Va trece aproape un mileniu până când prezenţa unui alt european va fi semnalată în India. Este vorba de Marco Polo, care ajunge aici în 1288. Evenimentul a rămas doar semnalat şi consemnat în istorie. Nu acelaşi lucru se va întâmpla în cazul celorlalţi „călători” europeni în India a căror prezenţă va avea consecinţe profunde pentru istoria acestei ţări. Şirul acestora este deschis de către Vasco da Gama, care debarcă la Calicut în 1510. După portughezi, îşi vor face apariţia englezii. Ei rămân în India, din anul 1600, când se înfiinţează East India Company, până în anul 1948, an în care India îşi dobândeşte independenţa.
Dacă pentru populaţia Indiei prezenţa europenilor a fost nu întotdeauna, pentru cultura universală ea a reprezentat un moment de răscruce. Căci prin înfiinţarea Companiei engleze din India, s-au pus temeliile, printre alte îndeletniciri ale acestei companii, studiului culturii indiene, ceea ce a avut un impact deosebit asupra cunoaşterii istoriei şi spiritualităţii tuturor popoarelor cu care indienii antici se înrudesc. Este vorba, aşadar, de popoarele indo-europene sau ido-ariene, ca de exemplu: grecii, romanii, vechii germani, slavii, tracii etc. Prin eforturile susţinute ale companiei engleze şi cu ajutorul nemijlocit al panditi-llor indieni, au fost decifrate în primul rând tainele limbii clasice a Indiei, limba sanscrită şi, în consecinţă, au fost redate în diverse limbi europene (engleză, germană, franceză), textele religioase, filosofice, juridice, literare etc. Ce stau la baza culturii şi spiritualităţii indiene.
Vom încerca prin lucrarea noastră să aruncăm o rază de lumină asupra modului în care ar trebui evaluate alte tradiţii religioase, mai ales acelea cu care creştinismul a intrat în contact ultimele două veacuri.
INTRODUCERE.
Există o mare fascinaţie a Orientului. Fascinaţia lui a marcat din cele mai vechi timpuri pe foarte mulţi oameni, fie că erau poeţi, gânditori sau cuceritori.
Pe poeţi i-a fascinat metafora şi bogăţia mirifică a formelor inspirate de natura exotică, mistică, principiile morale, precum şi metafizica, care a pus la grea încercare pe mulţi gânditori. Iubit, dar neînţeles, căutat cu ardoare, Orientul a rămas un punct de atracţie de mare frumuseţe, profundă gândire şi trăire. Iar dintre toate ţinuturile Orientului, cel care a marcat atracţia cea mai ferventă a fost fără îndoială India „India este antichitatea de astăzi. De azi şi dintotdeauna. Această Indie este o realitate întru totul deosebită, cu care nimic altceva nu poate fi comparat, nici în ceea ce priveşte coeziunea ori gradul general de maturitate, nici în ceea ce priveşte actualitatea sa perenă”, spunea un gânditor român, fascinat de frumuseţile ei. [1]
Vorbind despre India încă „înapoiată” sau rurală, putem afirma liniştiţi de orice tip că tradiţia indiană s-a menţinut intactă în mijlocul a sute de milioane de agricultori uniţi de acest patrimoniu spiritual, rezistând invadatorilor de orice tip şi fărâmiţăriior seculare, aplicând puternica regulă a dharmei şi universale. [2] De fiecare dată considerăm a fi un miracol faptul că India există încă, cu toate încercările prin care a trecut şi mai ales datorită tendinţelor specifice ei de negare a realităţii mundane, empirice şi de proiectare într-un real transcendent ei.
Între popoarele lumii moderne, India deţine permanent o poziţie originală. Această originalitate nu îi revine din tradiţiile ei exotice cu maharaja uimitor de bogaţi, dar şi generoşi, vânători de tigri sau de alte animale la rândul lor exotice şi deosebit de feroce. Atunci când se va cunoaşte în totalitate bogăţia şi ampioarea civilizaţiilor suprapuse care au înflorit şi s-au maturizat pe malurile Indusului sau ale Gangelui Mamă de-a lungul a patru mii de ani de istorie, se va reuşi să se determine cu adevărat caracterul indienilor, solidaritatea lor religioasă, filosofică, mitologică şi artistică. [3]
Gândirea occidentală este astăzi studiată cu pasiune în universităţile indiene, în timp ce şcolile Occidentului propun teme deosebit de puţine legate de cultura orientală. Pentru tinerii indieni, familiarizaţi cu sistemele doctrinare ale vedantinilor sau ale buddhismului, sistemul filosofic al lui Platon, ai lui Descartes sau chiar al lui Kant nu par deloc ciudate sau îndepărtate în spaţiu.
Filosofii din Orient preferă mai degrabă să-şi trăiască înţelepciunea decât să o scrie; prin aceasta, ei se deosebesc total de confraţii lor occidentali. Înţeleptul învaţă fără să vorbească”. [4] Aici se regăseşte una dintre trăsăturile care delimitează modul oriental de cel occidental. Realitatea nu este cea palpabilă. De aceea nu consemnarea în scris a gândului îi dă acestuia valoare sau perenitate, ci transpunerea lui în trăire, în viaţă meditativă. De aceea „în India, filosofia este pentru viaţă, adevărul trebuie trăit. Scopul indianului nu este doar de a cunoaşte realitatea ultimă, ci de a realiza şi de a deveni una cu ea”. [5]
Ca întindere geografică lndia poate fi comparată cu Europa. Ambele ţinuturi sunt alcătuite din vaste regiuni care îşi au limbile proprii şi care, în plus, au avut multă vreme o cultură comună şi un instrument de exprimare comun: latina în Europa, iar în India sanscrita. [6] În India şi în întreaga Asie orientală acolo unde au fost adoptate doctrine indiene, textele filosofilor au fost scrise în sanscrită şi pali, chiar dacă pe parcurs ele au fost traduse în tibetană sau în chineză şi aceasta cu precădere în cazul textelor buddhiste.
Despre o influenţă a Europei asupra Indiei se poate vorbi încă din perioada antichităţii. Sămânţa creştinismului pare că a fost adusă în India, potrivit tradiţiei, de însuşi Suntul Apostol Toma, ceea ce înseamnă că această învăţătură a fost cunoscută aici încă din perioada ei incipientă şi, ca atare, teoria conform căreia ar fi existat aici posibile confiuenţe în plan doctrinar între religiile indiene şi creştinism creşte ca plauzibilitate. Prezenţa misionarilor creştini va fi însă atestată doar din secolul al doilea. De asemenea, se poate spune că, odată cu debarcarea lui Vasco da Gama la Calicut (20 mai 1498), a început în India o nouă perioadă istorică. Totuşi, despre o influenţă statornică şi puternică a Europei asupra Indiei nu se poate vorbi decât de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această influenţă s-a exercitat pe trei căi: prin stăpânirea britanică în India, prin misiunile creştine şi prin lucrările orientaliştilor
