Prelegere
Ceea ce am atins cu dumneavoastră la întâlnirea precedentă a fost, de fapt, preludiul discuţiei noastre de astăzi, pentru că toate nu erau decât felurite abordări ale subiectului central din creştinism, anume, care este contribuţia lui Hristos, care este semnificaţia lui Hristos pentru viaţa fiecărui creştin în parte.
Şi atunci când tratăm subiectul mai îndeaproape, nu pot să nu remarc un lucru straniu, un lucru pe care îl constat la numeroase suflete ortodoxe, în numeroase familii dreptmăritoare. Iar constatarea este următoarea: adeseori, poposind la cineva, observ cu multă tristeţe – chiar şi în casele unor tineri slujitori bisericeşti – că în locul dedicat al casei, în "ungheraşul sfânt", nu se află vreo icoană de-a Mântuitorului. În multe case ea lipseşte cu desăvârşire. E drept, există icoane ale Maicii Domnului, din cele mai variate, sunt şi o mulţime de icoane mai mici şi mai mari ale Sfinţilor. Dar oamenii nici nu sesizează vreo lipsă prin faptul că nu au icoana lui Hristos. Ca să vă daţi seama, în Epistola către Evrei, Ap. Pavel vorbeşte despre sfinţi ca fiind "nor de mărturii" (Evrei 12:1). Se crează impresia, însă, că în mintea unor oameni acest "nor" devine atât de dens că nu mai lasă să se întrezărească "Soarele" după el – tocmai Acela despre Care aceia mărturisesc.
Sau, să zicem, cum se poate altfel ajunge la aceiaşi neglijenţă subconştientă (dar subconştient înseamnă şi adevărat, cel puţin în cazul dat), la această neatenţie faţă de Hristos. În arta iconografiei există un principiu prin care se pune în evidenţă valoarea personajului prin statură – cu cât este mai important personajul, cu atât mai mare (dimensional) apare el pe icoană. Dimpotrivă, personajele secundare vor fi reprezentate prin dimensiuni mai mici. Spre exemplu, pe icoană, împăratul şi cei supuşi lui – împăratul va fi reprezentat ca stând deasupra tuturor, sau în alt caz, pe icoană, Hristos cu Sfinţii Săi – Sfinţii vor fi pictaţi uneori cu două-trei măsuri mai jos faţă de Hristos. Nu e vorba doar de Tradiţia Ortodoxă: în toată arta zisă "ideografică" se procedează la fel. Dat fiind acest principiu din pictura religioasă, devine mai clară uimirea cu care întâlneşti acele "iconostase" din casele noastre, pe care – chiar dacă este – icoana Mântuitorului nu este decât foarte mică. Iar în centru se pune, arbitrar, icoana cea mai mare, cea mai "frumuşică", din cele disponibile. În felul acesta, o icoană a Sf. Nicolae-mai mare – va sta pe centru, iar icoana lui Hristos – undeva deoparte. Nu este o atitudine plauzibilă: Hristos trebuie să stea pe centrul vieţii noastre toate.
Ca aceasta să devină şi convingerea dumneavoastră, vom lua aminte, astăzi, la Evanghelie, să ne dăm seama ce loc ocupă Hristos pe filele biblice.
Înainte de a purcede, însă, să mai facem o constatare, particulară gândirii religioase. O persoană cu adevărat religioasă, se va preocupa mai ales de cugetarea la – şi de grija faţă de – viitorul său. Conştiinţa religioasă se interesează nu atât de întrebările despre provenienţa noastră, despre originea lumii, cât – mai ales – de problema destinaţiei noastre finale, de soarta din urmă a tuturor. Amintiţi-vă, cum spunea Cuviosul Serafim de Sarov: "Doamne, cum îmi va fie mie să mor?".
Aceiaşi particularitate se atestă şi în naraţiunea biblică. În prelegerea trecută am discutat despre începutul lumii – vă amintiţi, "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul" – dar iată că această relatare mai cere o precizare. E vorba de faptul că în orice sistem religios-filosofic, descrierea începutului lumii se face, de regulă, ca proiecţie în trecut a aşteptărilor escatologice. Cu alte cuvinte, omul îşi concepe o speranţă, că pentru noi oamenii, că pentru a noastră lume, e posibil un anume viitor.
Desigur, nu neapărat speranţă – la fel de bine omul îşi poate concepe şi o teamă faţă de un careva viitor. După care, fireşte, va căuta să fie şi consecvent [logic], ajungând să-şi explice că pentru ca acest viitor al lumii să se producă, se cuvine şi un trecut – un început – pe potrivă. Spre exemplu, imaginându-şi un viitor în care toată materia, toate individualităţile, se vor "absorbi" în absolutul divin.
Acest gânditor va fi constrâns să-şi închipuie şi o stare de început a lumii similară, un fel cum au "izvorât" acelea din respectivul absolut divin. Dacă absolutul este aşa "dornic" să le "absoarbă" pe toate în sine – este limpede că lumea nu putea să provină prin "consimţământul liber" al acestuia, ci printr-un oarecare păcat, printr-o oarecare tulburare sau calamitate originară.
Speranţa biblică este cu totul alta. În Vechiul Testament se regăseşte în cuvintele dreptului Iov: "în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. în ziua cea de pe urmă, [Dumnezeu] va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. ochii mei, nu ai altuia, Îl vor privi" (Iov 19:25-27) [ajustat după traducerea rusească]. Această speranţă culminează pe paginile Noului Testament, prin făgăduinţa Cerului Nou şi a Pământului Nou în Împărăţia lui Dumnezeu. E remarcabil cum în Împărăţia lui Dumnezeu, nu va "sta" doar Dumnezeu, ci şi altceva şi altcineva, vom fi şi noi cu dumneavoastră. Cu toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuşi se va găsi şi pentru oameni – inclusiv aşa cum suntem astăzi, din trup şi suflet – un viitor, un viitor în veşnicie. Ca să justifice o asemenea speranţă, Providenţa S-a îngrijit – corespunzător – să înscrie, încă din primele rânduri de Scriptură, felul minunat cum a fost adusă la existenţă această altă realitate, ciudată şi ne-dumnezească. Dumnezeu în "afara" Sa, în "neant", crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la co-muniune cu plinătatea Sa.
Permiteţi-mi să reiterez. Când zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înţelegem că, de fapt şi-a "mărginit" prezenţa Sa atunci când crea spaţiul, timpul, lumea materială şi că într-un fel, Se "retrăgea" de acolo, oferindu-le acestora [celor create] "autonomie" – El Singur rămânând în aşteptare: "Iar acum, mă lăsaţi să intru. Dar să o faceţi de bunăvoie [liber] ". În caz că omul nu se lasă înduplecat, se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenţei noastre, pentru că asta este în esenţă viaţa noastră – o existenţă "scoasă" din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e lipsit de principiul vital pe care şi-l însuşeşte numai prin co-muniune cu ceea ce se cheamă VIAŢA cu litere mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală "înrudirea" noastră cu neantul din care am fost luaţi, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe şi moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de unii singuri, fără Dumnezeu, prin detaşare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existenţă şi non-existenţă. Întorcând faţa de la Dumnezeu, am păşit pe tărâmul morţii.
