În vederea obţinerii unor indici productivi superiori la animale este necesar să se stabilească o concordanţă cât mai exactă între cerinţele animalelor în energie şi substanţe nutritive specifice, pe de o parte şi modul în care hrana administrată poate satisface aceste cerinţe, pe de altă parte. Cerinţele de energie şi substanţe nutritive ale organismului animal sunt foarte variate în funcţie de specie, rasă, sex, formă de producţie, iar pentru acelaşi animal, în funcţie de vârstă, greutate corporală etc. Toţi aceşti factori influenţează atât nivelul cerinţelor, cât şi coeficientul de utilizare a substanţelor din hrană în diferite forme de producţie animală. Cunoaşterea şi stabilirea cerinţelor specifice ale animalelor domestice aflate în diferite stări fiziologice şi în diferite situaţii de producţie, reprezintă baza alimentaţiei, deoarece cu ajutorul lor se pot stabili normele de alimentaţie.
Norma de hrană exprimă cerinţele specifice de substanţe nutritive şi energie ale unui animal pe timp de 24 ore, aflat într-o anumită stare fiziologică şi de producţie. Corespondentul material al normei este raţia de hrană care reprezintă cantitatea de furaje administrate unui animal timp de 24 de ore, pentru a-l satisface cerinţele specifice prin normele de hrană.
Alimentaţia animalelor organizată pe bază de norme se numeşte alimentaţia naturală sau alimentaţia raţională.
15.1. Stabilirea normelor de alimentaţie.
Concepţia asupra normelor de alimentaţie, precum şi a metodelor utilizate pentru stabilirea lor, au evoluat continuu, ca urmare a intensificării creşterii animalelor şi a progreselor făcute în chimie şi fiziologie. Primele norme care datează de la începutul secolului al XIX-lea (Thaer) exprimate în echivalentul fân, nu aveau un caracter ştiinţific, însă fiind bazate pe observaţii îndelungate, pe un număr mai mare de animale, ele exprimau necesarul apropiat de adevăr. Ulterior, metodele ştiinţifice utilizate s-au bazat succesiv pe compoziţia chimică brută şi efect productiv (grăsime, lapte etc.).
Pentru înlăturarea deficienţelor pe care le prezintă actualele norme de alimentaţie, se preconizează următoarele:
Să se stabilească norme pentru fiecare specie, rasă, categorie de animale şi formă de producţie, ţinându-se seama de specificul pe care îl prezintă creşterea animalelor în diferite regiuni;
Revizuirea periodică a normelor şi adaptarea lor la nivelul progreselor ştiinţei şi practicii, ţinându-se cont de gradul de ameliorare a animalelor, sistemul de întreţinere şi calitatea furajelor.
În ţara noastră se folosesc în prezent norme elaborate pe baza cercetărilor de la noi sau din străinătate, adoptate la specificul condiţiilor noastre. Aceste norme sunt exprimate în: UN, TSND, ED, EM netă, săruri minerale (Ca, P, Nacl) şi vitamine (caroten). Pentru a putea face o alimentaţie normată este necesar a se cunoaşte care sunt cerinţele organismului animal în principii nutritivi în vederea asigurării funcţiilor vitale şi a producţiilor. În funcţie de producţia principală, hrana se normează pentru animalele de: reproducţie, creştere, lapte, carne, muncă, lână, ouă. În stabilirea cerinţelor de substanţe nutritive, pentru fiecare din aceste categorii se va lua în considerare: mărimea producţiei (kg spor în creştere, kg lapte etc.), valoarea calorică şi compoziţia chimică a produsului, precum şi coeficientul de utilizare a hranei în elaborarea produsului respectiv.
15.1.1. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale.
Din întreaga cantitate de hrană consumată de către animale, numai o parte (cca.50%) este utilizată efectiv pentru diferite producţii, restul fiind cheltuită pentru asigurarea şi menţinerea funcţiilor vitale ale organismului (digestia, circulaţia, respiraţia, activitatea nervoasă, activitatea glandulară, excreţia, menţinerea tonusului muscular şi menţinerea temperaturii constante a corpului).
Cantitatea de hrană necesară animalelor numai pentru menţinerea lor în stare corespunzătoare (menţinerea funcţiilor vitale amintite), fără să dea vreo producţie, reprezintă necesarul pentru asigurarea şi menţinerea funcţiilor vitale ale organismului, fiind denumită impropriu “necesar sau raţie de întreţinere”. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale la animale este influenţat de o serie de factori. Dintre aceştia, mai importanţi sunt: greutatea şi suprafaţa corporală, specia, rasa, tipul fiziologic, individualitate, vârsta, starea de întreţinere a animalelor, condiţiile de mediu, condiţiile de exploatare şi îngrijire etc.
Greutatea şi suprafaţa corporală.
S-a constatat că animalele de talie mică au o suprafaţă corporală (respectiv o suprafaţă de iradiere a căldurii), raportată la unitatea de greutate, mai mare decât animalele de talie mare şi deci necesarul de hrană va fi mai mare. Cu alte cuvinte, la animalele de talie mică, pentru 1 kg greutate vie, revine o suprafaţă corporală mai mare decât la animalele de talie mare.
Specia.
Speciile asemănătoare ca mărime şi greutate corporală au nevoie pentru asigurarea funcţiilor vitale de un consum diferit de hrană. Aşa, de exemplu cabalinele au un necesar ceva mai ridicat decât taurinele.
Rasa.
Diferenţele în privinţa necesarului de hrană la rasele de animale sunt în strânsă legătură cu tipul constituţional căruia aparţin. Astfel, cabalinele din rasele uşoare au un necesar mai ridicat decât cele din rasele grele.
Tipul fiziologic.
Animalele care aparţin tipului respirator au un necesar mai ridicat decât cele de tip digestiv, ca urmare a faptului că la aceste tipuri metabolismul bazal este diferit, fiind mai mare la tipul respirator. Aşa, de exemplu tăuraşii aparţinând raselor de lapte au un metabolism bazal cu 15% mai mare decât cei care aparţin raselor de carne.
Vârsta şi sexul.
Datorită schimbărilor nutritive care sunt mult mai intense la animalele tinere, faţă de cele adulte şi la masculi faţă de femele, raportate la unitatea de suprafaţă corporală, necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale va fi mai mare la tineret şi respectiv la masculi.
Starea de întreţinere.
Animalele aflate în stare de întreţinere bună cheltuiesc pentru menţinerea funcţiilor vitale mai multă hrană decât animalele aflate într-o slabă condiţie de întreţinere. De asemenea, animalele grase au un necesar mai ridicat decât cele slabe.
Temperatura mediului extern.
Temperatura corporală a animalelor se menţine la un nivel constant. Dacă animalele sunt obligate să trăiască în condiţii de temperatură exterioară mai mare sau mai mică decât temperatura corporală, organismul reglează atât producerea cât şi iradierea căldurii, necesitând un consum mai mare de hrană.
Temperatura hranei şi a apei.
Sunt în strânsă legătură cu temperatura corporală a animalelor. Când hrana şi apa au o temperatură prea scăzută, animalul va consuma mai multă hrană în vederea termoreglării. În asemenea cazuri, animalul cheltuieşte cea. 20% mai multă hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiilor vitale ale organismului animal este reprezentat prin cerinţe de energie (exprimate în UN, TSND, ED sau EM netă), proteină digestibilă, săruri minerale (Ca, P, Nacl), vitamine (în special caroten) şi apă.
Valorile medii ale măririi acestui necesar de hrană la principalele specii de animale domestice sunt redate în tabelul 20.
La ovine este inclus şi necesarul pentru producţia de lână 15.1.2. Necesarul de hrană pentru asigurarea funcţiei de reproducţie a animalelor domestice.
Alimentaţia influenţează funcţia de reproducţie atât prin cantitatea cât şi prin calitatea şi componenţa hranei administrate.
Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că dintre cauzele sterilităţii la animale, aproximativ 60-80% sunt de natură alimentară. În general, hrana influenţează modul de manifestare al instinctului genezic, producerea elementelor sexuale (cantitativ şi calitativ), indicii de reproducţie (fecunditatea şi prolificitatea), precum şi calitatea descendenţei obţinute.
Cantitatea de hrană (sau nivelul de alimentaţie asigurat animalelor), influenţează direct funcţia de reproducţie. Se ştie că atât subalimentaţia cât şi supraalimentaţia influenţează negativ această funcţie.
Calitatea hranei, exprimată prin echilibrarea ei în substanţe nutritive, în special proteine, vitamine şi săruri minerale, influenţează în mare măsură desfăşurarea normală a funcţiei de reproducţie. Protidele influenţează direct funcţia de reproducţie, ele având un rol însemnat în elaborarea elementelor sexuale şi în determinarea calităţii acestora. În caz de subalimentaţie protidică, se produc tulburări hipofizare şi ca atare secreţia hormonilor gonadotropi este stânjenită ajungându-se la sterilitate.
