Viewing Single Post
AnnaE
#0

Andrei Platonov (1899-1951) este unul dintre scriitorii cărora o ideologie culturală agresiv-selectivă le-a lăsat în circulaţie numai o parte din operă, nu cea mai importantă, astfel că timp de câteva decenii posteritatea i-a receptat drept creatori „de pluton”, ocupând un loc de mijloc într-o ierarhie oficializată şi tocmai de aceea nesupusă revizuirilor periodice fireşti. Dintr-o contemporaneitate care 1-a calificat de câteva ori drept „canalie duşmănoasă”, „agent al chiaburimii”, cântăreţ al „proştilor şi smintiţilor”, silindu-1 să-şi ia nenumărate angajamente de revenire „pe linie”, Platonov a trecut după moarte pe lângă „dezgheţul” hruşciovist, rămânând în continuare autorul unei sume de texte, dar nu al unei opere închegate.

          De-abia în ultimele două decenii au văzut lumina tiparului mai multe scrieri importante, dintre care se cuvin în primul rând amintite romanele şi nuvelele de mai mare sau mai mică întindere: Cevengur (1926-1930), Groapa de fundaţie (1929-1930), Ca să fie (1931), Marea din adâncuri (1934), Moscova cea fericită (1932-1936), adică nucleul operei, ceea ce era până de curând cunoscut alcătuind, de fapt, periferia acesteia, realizată la un nivel remarcabil, dar numai atât.

          Nuvelele din volumul Moscova cea fericită introduc în literatură un nou tip de erou, posesor doar al unui rudiment de biografie şi reflexivitate, şi dau naştere unui nou tip de proză – o proză-neohagiografie, în măsura în care acceptăm că personajele sunt căutători ai adevărului, ai paradisului pierdut.

          Pentru realizarea prezentei versiuni s-au folosit ediţiile: Gosudarstvennâi jitel', Izdatel'stvo Sovetski pisatei', Moskva, 1988, şi revista Novâi mir, nr. 9, 1991.

          Martorul şi prorocul unui Rai prefăcut în Iad.

          Iosif Vissarionovici Stalin, cititorul Leniniada şi Staliniada au reprezentat, poate, cel mai rezistent segment de cultură totalitară, care a avut de la bun început prevăzute în codul ei genetic canonizarea şi mitologizarea Tătucului, Conducătorului, Fuhrerului.

          Cea dintâi a fost inaugurată de către Vladimir Maiakovski cu poemul său Vladimir Ilici Lenin (după care s-a rostogolit o avalanşă de ode dedicate marelui Lenin-conducător, clarvăzător şi nemuritor) şi de amintirile lui Gorki (urmate de numeroase memorii despre Lenin-omul, cel mai uman şi mai simplu). în biografia lui Stalin, verificată de însuşi eroul său, pasajul care definea reîncarnarea lui Lenin în noul lider al partidului: „Stalin este Lenin de astăzi” a fost modificat de însuşi „părintele popoarelor” astfel: „Stalin este continuatorul demn al lui Lenin sau, aşa cum se vorbeşte în rândurile partidului nostru, Stalin este Lenin de astăzi”. în consecinţă, Staliniada şi-a însuşit toate atributele lui Lenin deja codificate cultural, adăugându-le altele noi. Ca să simplific, voi face apel la o lucrare care scoate în evidenţă un întreg complex de componente normative ale imaginii lui Stalin: 1) Stalin – marele revoluţionar; 2) Stalin -Lenin de astăzi; 3) Stalin – marele om de stat, conducător şi învăţător; 4) Stalin – marele comandant de oşti; 5) Stalin – înţeleptul gospodar al ţării, părintele poporului său. De regulă, în fiecare caz concret (opere literare, pictură, sculptură, teatru, film), arta selecta una^ dintre aceste faţete care alcătuiau Portretul1.

          Îmbălsămarea cadavrului lui Lenin şi expunerea lui în Mausoleu este, într-un fel, echivalentă simbolic cu mumificarea lui Stalin în artă, realizată în timpul vieţii „subiectului”, evident din voinţa acestuia. Cu alte cuvinte, asimptota Omul şi Istoria este o etapă depăşită, Stalin este însăşi personificarea Istoriei. Cea mai mare contribuţie a avut-o, desigur, cinematografia, prin impactul ei direct şi aproape total asupra receptării, dar şi celelalte arte şi-au atins limitele superioare în acest proces de mitologizare totală. Ceea ce nu se prea ştie la noi este că Stalin s-a implicat activ în procesul propriei mitologizări, implicarea lui având uneori consecinţe cruciale în destinele creatorilor. In cele ce urmează, mă voi referi la un singur exemplu, acela al lui Andrei Platonov.

          Pe la sfârşitul anilor '70, cumpăram de la un anticariat cu 4 lei (preţul de librărie fusese de 8,75 lei) o carte2, pe a cărei copertă a patra era o prezentare laconică: „Numele prozatorului Andrei Platonov (1899-1951) este necunoscut cititorilor noştri, de altfel el n-a fost în genere prea răspândit în cercurile largi de cititori. Remarcat de Gorki, Platonov s-a afirmat cu multă strălucire ca nuvelist în anii de debut, apărând în contextul prozei sovietice din primele decenii ca un scriitor original, angajat să caute drumuri noi în literatură, ca o individualitate puternică atât în preocupările sale literare, cât şi în poziţiile estetice pe care le-a promovat”. Cred că în acelaşi an o prietenă mi-a dăruit altă carte3 a aceluiaşi autor – şi la aceste două volume s-au limitat un timp lecturile mele din Andrei

          1. M. Cegodaeva, Orbirea, Sovetskaia kultura, 29 iunie 1989 (în limba rusă).

          2. Andrei Platonov, Fro. Nuvele şi povestiri. în româneşte de Constantin Streia şi Tatiana Berindei, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968.

          3. Andrei Platonov, Măreţia inimilor simple, Moscova, 1976 (în limba rusă).

          Platonov, pe care aveam să-1 redescopăr mult mai târziu cu o operă mult mai întinsă şi mai valoroasă, în cadrul căreia ceea ce citisem eu nu era decât o periferie, ce-i drept strălucitoare, dar o periferie.

          Aproape tot ce se spunea în prezentarea la prima apariţie editorială românească era inexact sau doar parţial exact. Aflat în permanent conflict cu mediul literar al vremii sale (deci şi cu Gorki, care „1-a remarcat”, dar pentru a-1 împiedica să publice), luat la „refec” de critică la sugestia personală a lui Stalin, Andrei Platonov a lăsat o fascinantă operă de sertar, din care, între copertele acestei cărţi, se adaugă patru scrieri importante, în măsură să „contextualizeze” şi să pună mai bine în valoare romanul care 1-a readus în atenţia cititorului român1.

          Prefaţând romanul Cevengur, Ion lanoşi scrie, la noi, unul dintre primele studii cu adevărat în cunoştinţă de cauză, în care inserează o opinie curentă, dar neverificată de către cei care se ocupau de opera lui Platonov: „Un cuvânt infamant, unul singur, notat de Stalin pe marginea textului (nuvelei Ca să fie – n.n.) înteţeşte valul de atacuri nimicitoare la adresa scriitorului. Fadeev, care citise povestirea în manuscris şi o apreciase, o demască acum în articolul Despre o cronică chiaburească”2.

          În textul lui Ion lanoşi se pomeneşte despre înte-ţirea atacurilor, deoarece acestea fuseseră declanşate ceva mai devreme, la apariţia povestirii Makar cel cuprins de îndoială (1929). în acest caz, s-ar putea să fi fost vorba despre un singur cuvânt, după cum rezultă din mărturiile a doi contemporani. Leopold Averbah, într-un articol zdrobitor, scrie, plin de mânie proletară: „Povestirea lui Platonov este reflectarea ideologică a elementelor burgheze care se împotrivesc. în ea există ambiguitate. Dar timpul nostru nu suferă

          1. Andrei Platonov, Cevengur. Traducere de George Bălăiţă şi Janina lanoşi. Cu o prefaţă de Ion lanoşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.

          2. Ion lanoşi, Călătorie cu inima deschisă, în Andrei Platonov, Cevengur, ed. cit., p. 14.

          ambiguitatea„; Aleksandr Fadeev, în afara articolului amintit de Ion Ianoşi, spune într-o scrisoare: „Sunt căutat la RAPP [.], mă caută redacţiile mele (în revista Okteabr am lăsat recent să-mi scape la tipar povestirea ideologic ambiguă a lui A. Platonov, Makar cel cuprins de îndoială, pentru care, pe bună dreptate, Stalin m-a scuturat zdravăn – povestirea este anarhistă”1.

          Imprecaţia lui Stalin va fi fost aceea de „ambiguitate”; un cuvânt aproape neutru, dacă, vorba lui Averbah, momentul istoric n-ar fi fost atât de intolerant cu ambiguităţile. însă în privinţa nuvelei Ca să fie, lucrurile stau cu totul altfel. în legătură cu ea, s-a făcut mare risipă de cuvinte şi de. cenzură.

          În anul 2000, Vladimir Goncearov şi Vladimir Nehotin au publicat, într-un volum jubiliar, un set de texte cu titlul Andrei Platonov în documentele OGPU-NKVD-NKGB. 1930-1945. De aici, aflăm că, la 10 decembrie 1930, un redactor al OGHIZ (Editura Reunită de Stat) informează Departamentul secret al poliţiei politice în legătură cu manuscrisul nuvelei Ca să fie. Traduc câteva pasaje semnificative: „S-a discutat această scriere într-o şedinţă de lucru a colegiului de redacţie; a provocat opinii foarte tăioase. Totuşi, ţinând cont de acordul autorului cu orice modificare şi declaraţia că multe aspecte ale acestei nuvele le consideră şi el acum ca fiind greşite, s-a hotărât ca în cazul în care modificările se vor dovedi satisfăcătoare, manuscrisul să fie acceptat pentru tipar. S-a alcătuit o comisie [.] pentru a lucra cu Platonov. La început, prima discuţie a fost foarte dificilă, deoarece Platonov se simte în general jignit şi lezat. Spune: „nu-s împotriva educaţiei, dar la noi educaţia se face în aşa fel, încât se retează capete”. Peste o jumătate de oră, discuţia a devenit mai uşoară, s-au lămurit multe lucruri şi s-a stabilit ce trebuie modificat. Dar

          1. Cf. V. A. Cealmaev, „Perfecţiunea „involuntară„ şi veşnică a lui Andrei Platonov”, în voi.: Andrei Platonov, Locuitorul statal, Moscova, 1988, pp. 22-23; RAPP -abreviere: Asociaţia Rusă a Scriitorilor Proletari.