CAPITOLUL 1
PRELUDIU. JOI De la ora 00.00 la 06.00
Comandorul Vincent Ryan din Marina Regală, ofiţer de stat-major şi comandantul lui HMS Sirdar, cel mai recent distrugător de clasa S, se sprijini mai bine în coate de balustrada punţii de comandă, scoase binoclul de noapte şi scrută gânditor întinderea calmă şi argintie a Mării Egee, luminată doar de razele palide ale lunii.
Mai întâi privi spre nord, drept peste valul de etravă imens, alb fosforescent, cu contururi clare, ridicat de pintenul tăios ca o lamă al distrugătorului: la patru mile depărtare, nu mai mult, profilată pe cerul indigo cu stele diamantine, se afla masa întunecată a unei insule înconjurate de coaste stâncoase – insula Kheros, de luni de zile avanpostul îndepărtat a două mii de soldaţi britanici blocaţi aici, care se aşteptaseră să moară în acea noapte şi care acum nu vor mai muri.
Ryan îşi roti binoclul la 180° şi dădu din cap satisfăcut. Asta era ce-l plăcea să vadă. Cele patru distrugătoare aflate spre sud erau atât de perfect aliniate provă pupă, încât corpul navei cap de linie le întuneca complet pe cele trei din spatele său. Ryan îşi întoarse binoclul spre est.
E ciudat, îşi spuse el fără nici o legătură cu ceea ce vedea, cat de neînsemnate, chiar dezamăgitoare, pot fi urmările unui dezastru natural, sau chiar ale unuia creat de mana omului. Dacă n-ar fi fost acea slabă licărire roşietică şi şuviţa de fum ce se ridica deasupra coastei, dând peisajului o vagă aură dantescă ameninţătoare, plină de prevestiri funeste, peretele abrupt din fundul portului ar fi arătat la fel cum fusese probabil şi pe vremea lui Homer. Acea stancă uriaşă care din depărtare părea atât de netedă şi de uniformă şi într-un fel eternă putea să fi fost modelată de vanturile şi ploile a o sută de milioane de ani şi la fel de bine putea fi tăiată cu cincizeci de secole în urmă de pietrarii din Grecia antică ce căutau marmura cu care să-şi înalţe templele ioniene. Ceea ce era aproape de neînţeles, ceea ce depăşea aproape raţiunea era faptul că în urmă cu zece minute stanca aceea nu existase acolo, că în locul ei fuseseră zeci de mii de tone de piatră, cea mai inexpugnabilă fortăreaţă germană din Marea Egee şi, deasupra lor, cele două mari tunuri din Navarone, totul acum îngropat pentru totdeauna la 300 de picioare sub mare. Cu o clătinare uşoară din cap, comandantul Ryan luă binoclul de la ochi şi se întoarse să-l privească pe cei care în cinci minute realizaseră mal mult decât ar fi putut face natura în cinci milioane de ani.
Căpitanul Mallory şi caporalul Miller. Atât ştia despre ei – rangul şi faptul că fuseseră trimişi în această misiune de un vechi prieten al său, un căpitan de marină care se numea Jensen şi care – aşa cum aflase, spre totala sa uimire, cu numai 24 de ore în urmă – era şeful Serviciului de Contrainformaţii din Mediterană al Aliaţilor. Dar asta-l tot ce ştia despre ei şi poate că de fapt nu ştia nimic. Poate că numele lor nu erau Mallory şi Miller. Poate că nici nu erau căpitan şi caporal. Nu semănau cu nici un căpitan sau caporal pe care îi mai văzuse pană atunci. Dacă stătea bine să se gândească, nu semănau cu nici unul din soldaţii pe care-l mai văzuse el. Îmbrăcaţi în uniforme germane pătate de sare şi sânge, murdari, neraşi, tăcuţi, atenţi şi distanţi, ei nu aparţineau nici unei categorii de oameni pe care-l întâlnise vreodată; singurul lucru de care putea fi sigur, privind ochii înfundaţi în cap, injectaţi şi înceţoşaţi, feţele scofâlcite, ridate şi nebărbierite ale celor doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe, era că nu mai văzuse niciodată nişte fiinţe umane atât de epuizate.
— Ei bine, se pare că asta-l, spuse Ryan. Trupele din Kheros aşteaptă să fie îmbarcate, flotila noastră se îndreaptă spre nord ca să le ia, iar tunurile din Navarone nu mai pot face nimic escadrei noastre. Mulţumit, căpitane Mallory?
— Ăsta a fost scopul misiunii, aprobă sec Mallory. Ryan îşi ridică din nou binoclul. De data aceasta îşi fixă privirea pe o barcă de cauciuc care se apropia, de malul stâncos din partea de vest a portului Navarone. Cele două siluete aflate în barcă de-abia se puteau distange. Ryan coborî binoclul şi spuse gânditor:
— Prietenului dumitale cel solid – şi doamnei care e cu el – nu prea le place să piardă vremea. Nu – ăăă – nu ne-ai făcut cunoştinţă, căpitane Mallory.
— N-am avut ocazia. Maria şi Andrea. Andrea e colonel în armata greacă; divizia a 19-a motorizată.
— Andrea a fost colonel în armata greacă, spuse Miller. Cred că s-a retras de curând.
— Da, aşa cred. Se grăbeau, sir, pentru că amândoi sunt buni patrioţi, amândoi insulari şi amândoi au multe de făcut în Navarone. În plus, am înţeles că mai au şi nişte probleme personale şi urgente de rezolvat.
— Aşa deci. Ryan abandonă subiectul şi privi din nou spre rămăşiţele fumegânde ale fortăreţei distruse. Ei bine, se oare că asta-l. Am terminat pentru noaptea asta, domnilor?
Mallory zâmbi uşor.
— Cred că da.
— Atunci v-aş propune să mergem la culcare.
— Ce cuvânt minunat! Miller se desprinse istovit de marginea punţii şi rămase în picioare clătinându-se şi trecându-şi un braţ obosit peste ochii injectaţi care păreau să-l doară. Să mă treziţi la Alexandria.
— Alexandria? Ryan îl privi amuzat. O să ajungem acolo de-abia peste 30 de ore.
— Asta am şi vrut să spun, răspunse Miller.
Dar Miller nu se bucură de cele 30 de ore. De fapt adormise numai de vreo 30 de minute când se trezi cu senzaţia ciudată că ceva îl supără la ochi; după ce gemu şi protestă fără putere, reuşi să deschidă un ochi şi văzu că acel ceva era o lumină strălucitoare aprinsă deasupra capului, în plafonul cabinei care le fusese oferită, lui şi lui Mallory. Miller se ridică, sprijinindu-se poticnit într-un cot, izbuti să-şi deschidă şi celălalt ochi şi privi fără entuziasm către ceilalţi doi ocupanţi ai cabinei. Mallory era aşezat la o masă, transcriind, după cate se părea, un fel de mesaj, în timp ce comandantul Ryan stătea în pragul uşii.
