PROLOG.
În mod normal există numai două tipuri de utilaje marine care se ocupă cu descoperirea şi extracţia petrolului de pe fundul oceanului. Primul, care este destinat mai ales detectării petrolului, este un vas cu autopropulsie, uneori de o mărime considerabilă. În afară de semeaţa sa instalaţie de foraj, nu se deosebeşte cu nimic de oricare vas comercial transatlantic; scopul lui este să foreze în zone unde studiile seismologice şi geologice indică existenţa petrolului. Operaţiunea tehnică este extrem de complexă, totuşi aceste vase au obţinut un succes remarcabil Ele suferă însă de două inconveniente majore. Deşi sunt dotate cu cel mai avansat şi sofisticat echipament de navigaţie, incluzând propulsoare cu elice cu împingere laterală, ca să le menţină echilibrul în timp ce plutesc pe mare, mareele şi vânturile puternice fac ca forajul să devină foarte dificil şi într-adevăr, atunci când vremea este nefavorabilă, activitatea trebuie întreruptă.
Sistemul actual de foraj petrolier şi de extracţie – mai ales de extracţie – aşa-numitul „sistem cu vinci”, se foloseşte aproape pretutindeni. Un utilaj petrolier de acest tip trebuie să fie bine remorcat şi este format dintr-o platformă care transportă utilajele de foraj, macaralele, suporturile şi tot restul echipamentelor, incluzând şi cele necesare traiului Utilajul este ancorat de fundul mării cu ajutorul unor picioare de susţinere puternice. În condiţii normale este de o mare eficacitate, dar, asemeni navelor folosite la descoperirea rezervelor de petrol, are inconveniente. Nu are mobilitate. Trebuie să-şi suspende operaţiunile chiar atunci când vremea este potrivit de neprielnică. Iar acest utilaj poate să fie folosit numai în apele puţin adânci: cea mai adâncă este în Marea Nordului, acolo unde se află majoritatea acestor utilaje. În Marea Nordului el stă cufundat în apă la o adâncime de aproximativ patru sute cincizeci de picioare {1}, iar cheltuiala necesară lungirii stâlpilor de susţinere ar fi atât de prohibitivă încât extracţia petrolului ar deveni foarte costisitoare, chiar dacă americanii au în plan să construiască un utilaj cu stâlpi de susţinere de opt sute de picioare pe coasta Californiei. Există, de asemenea, factorul de risc. Două asemenea utilaje au fost deja pierdute în Marea Nordului. Cauza acestor dezastre n-a fost elucidată, deşi se bănuieşte, evident nu fără motiv, că s-au produs avarii într-unul sau în mai mulţi stâlpi de susţinere, datorate proiectării, structurii sau carcasei metalice.
Apoi mai există şi cel de-al treilea tip de utilaj petrolier – PPE – din punct de vedere tehnic, platforma de producţie/foraj prin elasticitate. În timpul desfăşurării acţiunii din această carte nu exista decât un prototip de acest fel în toată lumea. Platforma – zona de lucru – era cam de mărimea unui teren de fotbal – dacă, cumva, cineva îşi poate imagina un teren de fotbal triunghiular, întrucât platforma era, de fapt, un triunghi echilateral. Puntea nu era fabricată din oţel, ci dintr-un bloc de beton armat, proiectat special, furnizat de o companie olandeză constructoare de nave petroliere. Suporţii acestei platforme masive fuseseră proiectaţi şi construiţi în Anglia, fiind de fapt trei picioare enorme de susţinere din oţel, câte unul la fiecare colţ al structurii. Toţi trei erau legaţi unul de altul printr-un sistem de cilindri orizontali şi diagonali, goi pe dinăuntru. Ansamblul oferea un nivel de flotabilitate atât de ridicat încât platforma de lucru pe care o sprijineau devenea inaccesibilă chiar şi celor mai înalte valuri.
De la baza fiecăruia dintre cei trei stupi, cabluri masive din oţel se întindeau până la fundul oceanului, unde fiecare set triplu era ataşat cu ancore mari de fundul mării. Motoare puternice puteau să ridice sau să coboare aceste cabluri la comandă, astfel încât ancorele să poată ajunge la adâncimi de două-trei ori mai mari decât ale majorităţii instalaţiilor petroliere fixe moderne.
Astfel ele puteau să opereze la adâncimi mai îndepărtate de ţărmul continental.
PPE avea şi alte avantaje considerabile.
Extraordinara sa flotabilitate oferea o elasticitate constantă cablurilor ancorelor, iar această elasticitate elimina practic ridicarea, înclinarea şi rostogolirea platformei. Astfel utilajul putea să continue operaţiunea pe timp de furtună violentă care ar fi putut opri automat producţia pe oricare alt tip de instalaţie.
În plus, utilajul era practic imun la efectele vreunui cutremur submarin.
De asemenea, era mobil. N-avea decât să ridice ancorele ca să se mute în zone virtual mai productive.
Iar în comparaţie cu instalaţiile petroliere standard, costul stabilirii poziţiei oricărui loc dat era atât de scăzut încât nici nu merită să fie menţionat decât în treacăt.
Numele acestei PPE era Seawitch.
CAPITOLUL 1
În anumite locuri şi în rândul anumitor oameni, Seawitch era un nume cât se poate de rău famat. Dar, în general, veninul lor era păstrat pentru un anume lord Worth, un multimilionar – unii spuneau că este miliardar.
— Preşedinte şi unic proprietar al Companiei Petroliere Worth Hudson şi, printre altele, posesor al lui Seawitch. Când numele lui era menţionat de oricare dintre cei zece bărbaţi prezenţi în acea casă de la marginea localităţii Lake Tahoe, în aer plutea un respect profund. Întrunirea lor nu fusese anunţată nici în presa centrală, nici în cea locală. Asta din două cauze. Delegaţii soseau şi plecau fie singuri, fie perechi, iar turiştii din Lake Tahoe fie că nu remarcau, fie că ignorau acest fapt. Mai multă importanţă însă avea celălalt aspect. Delegaţii care veneau la întrunire nu doreau şi asta pe bună dreptate, să se afle de şedinţa lor. Era într-o zi de vineri 13, dată care nu prevestea nimic bun.
Nouă delegaţi erau prezenţi acolo, plus amfitrionul lor. Patru erau americani, dar numai doi dintre aceştia aveau importanţă – Corral, care reprezenta terenurile petrolifere cu zăcăminte minerale închiriate în regiunea Ronda şi Benson, care reprezenta utilajele petroliere de pe coasta sudică a Californiei.
