În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată, încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.
Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.
În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.»
Prolog.
La prima vedere, cele două incidente ciudat de asemănătoare – deşi amândouă s-au petrecut în noaptea de 3 februarie şi amândouă au avut ca obiect instalaţiile unor depozite de muniţii de război – nu părea să aibă vreo legătură între ele.
Întâmplarea de la De Dooms, din Olanda, a fost misterioasă, spectaculoasă şi tragică, cea de la Metnitz, din Germania – cu mult mai puţin enigmatică, total lipsită de orice element spectaculos şi oarecum comică.
Trei soldaţi erau de gardă la depozitul olandez de muniţii, instalat într-un buncăr de beton la un kilometru şi jumătate nord de satul De Dooms, când, pe la unu şi jumătate dimineaţa, singurii doi cetăţeni treji din sat au raportat că au auzit zgomote în surdină ale unor focuri de automat. Ulterior, s-a stabilit că paznicii purtau automate. Zgomotele au fost urmate imediat de o uriaşă explozie în lanţ, care, după cum s-a descoperit mai târziu, a săpat în pământ un crater lat de şaizeci de metri şi adânc de doisprezece.
O serie de case din sat au fost oarecum afectate, dar nu s-a înregistrat nici o pierdere de vieţi omeneşti.
S-a presupus că paznicii trăseseră în nişte inoportuni şi că un glonţ rătăcit făcuse să se producă detonaţia. Totuşi, nu s-a descoperit nici o urmă, nici a gardienilor, nici a vreunor presupuse persoane neavenite.
În Germania, un grup care se numea Facţiunea Armatei Roşii, o bandă de terorişti bine cunoscuţi şi bine organizaţi a pretins că le-a venit de hac cu uşurinţă celor doi gardieni de la depozitul de arme comun al Statelor Unite şi al NATO, depozit aflat lângă Metnitz. Declaraţiile au arătat că ambii gardieni fuseseră beţi şi că, atunci când banda de terorişti părăsise locul faptei, amândoi erau acoperiţi cu pături; fusese o noapte îngrozitor de friguroasă. Armata Statelor Unite a dezminţit învinuirea că paznicii erau beţi, dar n-a făcut nici o precizare cu privire la pături. Teroriştii au pretins că reuşiseră să-şi facă rost de o cantitate mare de arme ofensive, unele din ele reprezentând o tehnică atât de avansată încât figurau pe lista secretă. Această afirmaţie a fost dezminţită de Armata Statelor Unite.
Presa vest-germană a acordat un spaţiu larg relatărilor teroriştilor. Facţiunea Armatei Roşii avea o reputaţie bine stabilită în ceea ce priveşte pătrunderea prin surprindere într-o bază militară, în timp ce Armata Statelor Unite nu avea o faimă prea bună în privinţa pazei bazelor militare.
În mod obişnuit, Facţiunea Armatei Roşii întocmea o listă foarte amănunţită şi meticuloasă a furturilor comise. De data aceasta, nu a fost făcut public nici un detaliu cu privire la pretinsele arme secrete. S-a presupus că, dacă relatarea Facţiunii era adevărată, atunci, Armata Statelor Unite, fie direct, fie prin intermediul guvernului german, reuşise să reducă la tăcere presa.
CAPITOLUL 1
— E clar că este opera unui nebun. Jon de Jong, un tip înalt, subţire, smead şi ascetic, directorul general al aeroportului Schiphol, etala un aer într-adevăr sumbru şi, în condiţiile date, avea toate motivele să arate şi să vorbească astfel.
— Iresponsabilitate. Un om trebuie să fie nebun, dement, ca să ducă la îndeplinire o sarcină hazardată, lipsită de logică şi iresponsabilă ca asta.
La fel ca şi profesorul cu alură de călugăr căruia-l semăna atât de bine, de Jong avea tendinţa de a se exprima cu o precizie care mergea până la pedanterie şi, aşa cum se întâmpla în cazul de faţă, avea o slăbiciune pentru tautologia pompoasă.
— Un nebun.
— Punctul dumneavoastră de vedere e clar, spuse de Graaf. Colonelul van de Graaf, un bărbat neobişnuit de lat în umeri, de înălţime mijlocie, cu faţa bronzată brăzdată de riduri, impunea prin aerul său imperturbabil şi o autoritate de necontestat, care-l stăteau bine şefului poliţiei din capitala unei naţiuni.
— Pot să înţeleg o asemenea faptă şi să fiu de acord cu ea, dar numai până la un anumit punct, continuă el. Înţeleg ce simţi dumneata, prietene. Iubitul dumitale aeroport, unul din cele mai grozave din Europa.
— Aeroportul din Amsterdam este cel mai grozav din Europa. De Jong vorbi de parc-ar fi recitat un rol, cu gândurile în altă parte. Era.
— Şi va mai fi. Criminalul care a comis această faptă este, în mod evident, anormal psihic. Dar asta nu înseamnă neapărat că e nebun cu acte-n regulă. Poate că-l eşti antipatic, poate că are ceva împotriva dumitale. Poate c-a lucrat cândva la aeroport şi-a fost dat afară de vreunul dintre şefii dumitale de departament, pentru un motiv care lui i s-a părut perfect valabil, dar cu care funcţionarul concediat n-a fost de acord. Poate că e un cetăţean care locuieşte prin apropiere, să spunem, într-o suburbie a Amsterdamului sau între Amsterdam şi Aalsmeer, care consideră poluarea sonoră provocată de manevrele avioanelor de-a dreptul insuportabilă. Poate că e un ecologist care-şi exprimă în modul ăsta violent dezaprobarea faţă de poluarea provocată de avioane. Iar poluarea nu poate fi negată. După cum bine ştii, ţara noastră nu duce câtuşi de puţin lipsă de ecologişti pasionaţi. Sau poate că nu e de acord cu politica guvernului nostru. De Graaf îşi trecu o mână prin părul său des, grizonat:
— Orice e posibil. Dar poate fi, la fel de bine, tot atât de normal ca oricare dintre noi.
— Poate că ar fi bine să vă mai uitaţi o dată, domnule colonel, spuse de Jong.
Mâinile i se încleştau şi i se descleştau întruna şi era scuturat de un tremur violent. Aceste două reacţii erau involuntare, dar aveau motivaţii diferite. Cea dintâi denota o intensă reacţie de frustrare şi de furie; cea de a doua se datora faptului că, atunci când un vânt rece ca gheaţa, provenind din Siberia, sufla peste Aalsmeer din direcţia est-nord-est, acoperişul clădirii principale a aeroportului Schiphol era ca şi inexistent.
— Tot atât de normal ca dumneavoastră şi ca mine? Oare dumneavoastră sau eu am putea fi responsabili pentru această. această atrocitate? Priviţi, domnule colonel, priviţi numai.
De Graaf privi. Se gândi că, dacă el ar fi fost directorul aeroportului, o asemenea privelişte n-ar prea fi fost de natură să-l bucure inima. Aeroportul Schiphol dispăruse pur şi simplu; locul său fusese luat de un lac vălurit, ce se-ntindea cât vedeai cu ochii. Sursa acestei inundaţii masive era cât se poate de uşor de identificat: lângă recipientele uriaşe pentru depozitarea combustibilului, în imediata apropiere a perimetrului aeroportului, apăruse o fisură largă în peretele sudic al canalului: reziduurile, pietrele şi noroiul împrăştiate de-a lungul părţii superioare a peretelui, de ambele părţi ale spărturii, indicau fără putinţă de îndoială că aceasta, nu se putea datora în nici un caz vreunei cauze naturale sau spontane.
Efectul acestei uriaşe scurgeri de apă fusese devastator. Deşi inundate la parter şi subsol, clădirile propriu-zise ale aeroportului rămăseseră intacte. Pagubele pricinuite echipamentelor electrice şi electronice ultrasensibile erau însă considerabile, iar înlocuirea lor va costa, fără nici o îndoială, milioane de guldeni. Totuşi, structura de rezistenţă a clădirilor nu fusese afectată. Aeroportul Schiphol este o construcţie foarte solidă, iar temeliile sale sunt de neclintit.
