CAPITOLUL 1
Nu aveam nici o corespondenţă în dimineaţa aceea, dar asta nu constituia defel o surpriză. Nu primisem nici un fel de corespondenţa în cele trei săptămâni de când închiriasem micul apartament de birouri la etajul al doilea, în apropierea Străzii Oxford. Am închis uşa biroului de la intrare, o încăpere de doi metri şi jumătate, am ocolit masa şi scaunul care într-o zi ar putea fi ocupate de o secretară, dacă firma Cavell Investigations îşi va putea permite vreodată o asemenea extravaganţă, şi am deschis uşa pe care stătea scris „Cabinet particular”.
În spatele acelei uşi se afla biroul şefului firmei Cavell Investigations, Pierre Cavell. Eu, adică. Şef şi personal într-o singură persoana. Era o încăpere mai mare decât cea de la intrare, ştiu asta pentru ca o măsurasem, dar numai un tip exersat ar fi putut să-şi dea seama cu ochiul.
Nu sunt un răsfăţat, dar trebuie să recunosc că era un loc destul de sumbru. Pereţii ponosiţi aveau acea nuanţa palidă, de un gri spălăcit, ce trecea prin toate tonurile, de la albul gălbejit de la nivelul podelei, până la negrul decolorat, chiar sub tavan, a cărui realizare se datorează exclusiv ceţii londoneze şi multor ani de neglijenţa. Într-unul din pereţi, şi dând spre o curte îngustă şi murdara, era decupată o fereastră înalta şi îngustă, spălata pe dinăuntru, lângă care atârna un calendar împărţit pe luni. Duşumeaua era acoperită cu linoleum şi pe ea se afla un birou pătrat, la mâna a doua, un scaun rotativ pentru mine, un fotoliu capitonat cu piele pentru client, o ţoala uzată care să-i ferească picioarele de frig, un suport pentru pălării şi două fişete de metal verzui pentru dosare – ambele goale. Nimic altceva. Nu era loc pentru nimic altceva.
Tocmai mă lăsam să cad în scaunul rotativ când am auzit soneria din biroul de la intrare ţârâind de doua ori, apoi scârţâitul uşii. Pe uşa dinspre coridor scria „Sună şi intră” şi cineva tocmai asta făcuse. Sunase şi intrase. Am tras sertarul de sus, din stânga, al biroului, am scos nişte hârtii şi plicuri, le-am împrăştiat pe birou, am apăsat pe un buton care se afla lângă genunchiul meu, şi mă ridicasem în picioare când s-a auzit o bătaie în uşa.
Omul care a intrat era înalt, slab şi un bun cunoscător al revistei „Tailor and Cutter”. Purta o haină cu revere înguste peste un costum imaculat gri închis, croit după ultima modă italieneasca, iar în mâna stânga, vârâtă într-o mănuşă din piele de căprioară, ţinea cealaltă mănuşă, un melon negru, o geanta şi, peste încheietura, o umbrela neagră, bine înfăşurata, cu mâner de corn. Faţa lui era palidă, prelungă şi subţire; părul, negru şi rar, avea o cărare la mijloc, şi era bine periat pe spate; avea ochelari fără rame, un nas acvilin, iar deasupra buzei superioare, o linie subţire şi neagră, miniatura unei mustăţi aduse la o stare aproape imposibil de atins a perfecţiunii. Cred ca purta un micrometru asupra lui. După înfăţişare, puteai să juri că este un expert contabil din City – eu, cel puţin, aşa îl vedeam.
— Scuzaţi-mă că am intrat direct. Zâmbi scurt – cu trei dinţi de sus îmbrăcaţi în aur – apoi aruncă o privire peste umăr. Se pare că secretara dumneavoastră…
— Nu face nimic. Va rog să intraţi.
Şi felul lui de a vorbi era acela al unui contabil; controlat, precis, un picuţ exagerat în dicţie. Îmi dădu mâna şi gestul nu îl dezminţi – era iute, uşor şi nu trăda nimic.
— Da. Nu doriţi să luaţi loc, domnule Martin?
— Mulţumesc. Se aşeză cu grijă, foarte drept, cu picioarele lipite, cu geanta aranjată în echilibru pe genunchii strânşi şi privi în jur încet, observând totul, cu umbra unui surâs care nu-i arată dantura. Agenda dumneavoastră de lucru nu este… hm… Foarte încărcată în prezent, ce ziceţi, domnule Cavell?
Poate că nu era contabil, la urma urmei. De regulă, contabilii sunt politicoşi, manieraţi şi nu se grăbesc să te jignească inutil. Dar poate că nu era în apele lui. Cei care vin la un detectiv particular rareori sunt într-o dispoziţie firească.
— Starea aceasta o menţin pentru a-l păcăli pe inspectorul de la fisc, am explicat eu. Cu ce va pot fi de folos, domnule Martin?
— Dându-mi nişte informaţii despre dumneavoastră.
Nu mai zâmbea şi ochii nu-i mai rătăceau de colo-colo.
— Despre mine? Vocea îmi suna ascuţit, nu strident, era doar vocea cuiva care nu avusese nici un singur client pe tot parcursul celor trei săptămâni de când îşi deschisese biroul. Vă rog să intraţi în subiect, domnule Martin. Am treburi de făcut.
Chiar aşa şi era. Să-mi aprind pipa, să citesc ziarul de dimineaţă, lucruri de felul asta.
— Îmi pare rău, dar e ceva ce va priveşte. Mă gândesc la dumneavoastră pentru o misiune foarte delicată şi dificilă. Trebuie să mă asigur că sunteţi omul de care am nevoie. Cred că e rezonabil, nu?
— O misiune? L-am privit cercetător pe Henry Martin şi mi-a trecut prin minte că mi-ar fi foarte uşor să-mi devină antipatic.
— Eu nu execut misiuni, domnule Martin. Eu fac investigaţii.
— Desigur. Când există investigaţii de făcut. Tonul lui era prea neutru pentru a mă simţi ofensat. Poate că eu ar trebui să va dau nişte informaţii. Va rog să acceptaţi, pentru câteva minute, metoda mea de abordare a problemei, domnule Cavell. Pot să va asigur că n-o să va pară rău.
Îşi deschise geanta, extrase o mapă de piele, scoase de acolo o foaie de hârtie tare şi începu să citească, parafrazând diversele pasaje.
— Pierre Cavell. Născut la Lisieux, Calvados, din părinţi anglofrancezi. Tatăl – inginer constructor, John Cavell din Kingsclere, Hampshire, mama – Anne-Marie Lechamps din Lisieux. Mama de origine franco-belgiană. O soră, Liselle. Ambii părinţi şi sora morţi în atacul aerian asupra oraşului Rouen. În ultimii ani ai adolescenţei, paraşutat de şase ori în nordul Franţei, de unde revine de fiecare dată cu informaţii preţioase. Paraşutat în Normandia cu două zile înainte de Ziua Z. La sfârşitul războiului, recomandat pentru nu mai puţin de şase decoraţii – trei britanice, două franţuzeşti şi una belgiană.
