Nu întotdeauna se mănâncă ceea ce-i pe masă.
La lumina unei lămpi de seu înfiptă în capătul unei mese necioplite, un bărbat citea nişte însemnări dintr-un carnet. Era un vechi carnet de socoteli foarte uzat; iar scrisul părea că nu e foarte citeţ, deoarece omul apropia din când în când pagina de flacăra luminării pentru ca lumina să cadă mai puternic pe ea. Umbra carnetului se proiecta atunci asupra unei jumătăţi din odaie, întunecând un număr de feţe şi figuri; căci în afara celui ce citea mai erau de faţă alţi opt oameni. Şapte dintre ei şedeau rezemaţi de pereţii din buşteni neciopliţi, fără a scoate o vorbă, fără a se clinti şi, încăperea fiind mică, destul de aproape de masă. De-ar fi întins un braţ, oricare dintre ei l-ar fi putut atinge pe cel de-al optulea, care zăcea culcat pe masă cu faţa în sus, în parte acoperit cu un cearşaf, cu braţele pe lângă trup. Acela era mort.
Omul cu carnetul nu citea tare şi nimeni nu vorbea; toţi păreau să aştepte să sc întâmple ceva; doar omul mort nu aştepta nimic. Din golul întunericului de afară pătrundeau prin deschizătura ce slujea de fereastră toate zgomotele veşnic stranii ale nopţii în pustietate – sunetul lung fără de nume al unui coyot îndepărtat; freamătul vibrând liniştit al neobositelor gâze prin arbori; ciudate ţipete de păsări ale nopţii, atât de deosebite de cele de zi; zbârnâitul greoi al cărăbuşilor; şi tot acel cor misterios de zvonuri mici care totdeauna par să fi fost numai pe jumătate auzite când încetează brusc, de parcă şi-ar fi dat seama de-o indiscreţie. Dar nimic din toate acestea nu era perceput în acea adunare; cei ce-o alcătuiau nu prea erau înclinaţi a-şi irosi atenţia în lucruri fără importanţă practică; asta se înţelegea din fiece linie a feţelor lor aspre, se înţelegea chiar şi din lumina tulbure a acelei singure luminări. Erau, evident, oameni din vecinătate – fermieri şi pădurari.
Cel care citea se deosebea întrucâtva de dânşii; ai fi zis despre el că-i umblat, om de lume, deşi în îmbrăcăminte dovedea o anumită adaptare la mediul său. Haina lui nu prea ar fi fost luată de model la San Francisco; încălţămintea nu-i era de origine citadină, iar pălăria ce se afla pe jos lângă dânsul (el singur sta cu capul descoperit) era astfel încât cine ar fi considerat-o un articol de podoabă s-ar fi înşelat asupra rostului ei. Faţa acestui om te impresiona mai degrabă favorabil, deşi avea o fărâmă de asprime pe care totuşi nu-i exclus s-o fi adoptat sau cultivat ca potrivită unui bărbat care exercita o autoritate, pentru că el era procuror1. În virtutea funcţiei sale se afla el în posesia carnetului din care citea şi care fusese găsit printre lucrurile mortului, în coliba acestuia, unde acum avea loc ancheta.
Când procurorul termină de citit, puse carnetul în buzunarul de la piept. În clipa aceea, uşa fu împinsă în lături şi înăuntru se ivi un bărbat tânăr. Despre dânsul puteai spune cu certitudine că nu se născuse şi nu crescuse la munte; era îmbrăcat ca orăşenii. Dar îmbrăcămintea îi era prăfuită, ca a aceluia care vine din călătorie; într-adevăr, se obosise mult pentru a putea sa ajungă la timp şi să asiste la anchetă.
Procurorul înclină uşor capul; niciunul dintre ceilalţi nu salută.
— V-am aşteptat, spuse procurorul. Trebuie să terminăm treaba în seara aceasta.
Tânărul zâmbi:
— Îmi parc rău că v-am reţinut, spuse. Am plecat nu ca să mă sustrag convocării dumneavoastră, ci ca să expediez ziarului meu o dare de seamă despre evenimentele din pricina cărora presupun că sunt chemat să relatez aici.
Procurorul zâmbi, la rândul său:
— Relatarea pe care aţi expediat-o ziarului dumneavoastră diferă, probabil, de aceea pe care o veţi face aici, sub prestare de jurământ.
— Voi proceda cum doriţi dumneavoastră, răspunse celălalt cam repezit şi roşind vizibil. Mi-am făcut relatarea în mai multe exemplare şi am o copie după ceea ce am trimis. N-am dat-o drept ştire, pentru că e de necrezut, ci drept povestire literară. Poate figura ca parte din mărturia sub jurământ.
— Dar aţi spus că e de necrezut!
— Acest lucru nu trebuie să conteze pentru dumneavoastră, sir, de vreme ce jur că relatarea este adevărată.
Procurorul rămase tăcut câtva timp, cu ochii în pământ. Bărbaţii care şedeau pe lângă pereţii colibei vorbeau în şoaptă, luându-şi rareori ochii de pe faţa cadavrului. Curând, procurorul îşi ridică privirea şi spuse:
— Reluăm ancheta.
Oamenii îşi scoaseră pălăriile. Martorul depuse jurământul.
— Cum vă numiţi? Întrebă procurorul.
— William Harker.
— Vârsta?
— Douăzeci şi şapte de ani.
— L-aţi cunoscut pe decedatul Hugh Morgan?
— Da.
— Eraţi cu el când a murit?
— Eram pe-aproape.
— Cum de s-a întâmplat aşa? Mă refer la prezenţa dumneavoastră.
— Îl vizitam aici ca să vânez şi să pescuiesc. Dar, ce-i drept, în parte şi cu scopul de a-i studia caracterul şi felul de a trăi, ciudat şi singuratic. Părea un model bun pentru un erou de literatură. Eu scriu uneori povestiri.
— Iar eu le citesc uneori.
— Vă mulţumesc.
— Povestiri, în general, nu pe-ale dumitale.
Unii dintre juraţi râseră. Pe un fundal sumbru umorul se reliefează mai puternic. Soldaţii râd uşor în intervalele dintre lupte şi o glumă într-o cameră mortuară cucereşte prin surprindere.
— Relataţi împrejurările morţii acestui om. Vă puteţi folosi de orice însemnări şi memorii doriţi.
Martorul înţelese. Scoase un manuscris din buzunarul de la piept, il apropie de flacăra luminării, îl răsfoi până ce găsi pasajul care-i trebuia şi începu să citească.
