Căci moartea săvârşeşte metamorfoze mai mari decât s-au arătat până acum. Şi dacă, îndeobşte, sufletul se întoarnă pentru a se înfăţişa în unele împrejurări fiinţelor de carne şi sânge. În primul lor înveliş trupesc, s-a întâmplat ca trupul fără suflet să calce şi el pământul. Şi cei care, întâlnind asemenea spectre, n-au murit pe loc, putând vorbi apoi despre ele, atestă că ele n-ar mai fi înzestrate nici cu simţire a inimii, nici cu adu-ceri-aminte, şi că nu cunosc alte simţăminte decât ura. Pe cât se pare, în suflete foarte blânde în timpul vieţii se întrupează după moarte toată răutatea cu putinţă.
HAL
I.
Într-o noapte întunecoasă de pe la mijlocul verii, un om culcat într-o pădure şi-a ridicat, după un somn fără vise, capul, apoi, după ce şi-a aţintit privirea la întunecimile din jur, a rostit cuvintele următoare: „Catherine Larue”. N-a scos nici o altă vorbă, şi, după câte ştia el însuşi, nu avea de ce spune nici măcar ceea ce a spus.
Îl chema Halpin Frayser. În vremea aceea locuia la Saint-Helena, dar nimeni nu ştie unde se află acum, la ora de faţă, fiindcă între timp a murit. Cel care doarme în pădure, fără alt aşternut decât frunzele uscate şi pământul jilav, fără alt acoperământ decât nişte crengi de pe care căzură frunzele şi cerul din care căzuse odinioară pământul, nu poate trage nădejdea de-a trăi o viaţă prea lungă; ori Frayser abia împlinise treizeci şi doi de ani. Sunt pe lume milioane de fiinţe, cele mai bune dintre noi, care socotesc vârsta de treizeci de ani o vârstă înaintată. Aceste fiinţe sunt copiii. Pentru cei care urmăresc drumul vieţii de la pornirea din port, nava care se şi află pe mare, la o distanţă apreciabilă, pare foarte aproape de malul opus. Totuşi, nu e sigur că Halpin Frayser îşi va fi aflat moartea numai fiindcă s-a culcat în aer liber.
Îşi petrecuse toată ziua din ajun între dealurile de apus care mărgineau valea Napei, urmărind hulubii sau alte mici vânaturi de sezon. Spre sfârşitul după-amiezii cerul se acoperise de nori, şi el nu se putu orienta. Deşi nu avea decât să coboare drept înainte (acesta e dintotdeauna drumul cel mai sigur pentru un călător rătăcit), absenţa urmelor îl tulburase într-atât încât şi la căderea nopţii se mai afla încă în pădure. Neînstare să-şi croiască drum printre desişurile de manzanita, rătăcise şi, doborât de oboseală, se culcase la picioarele unui enorm madrono, ca să se cufunde de îndată într-un somn fără vise. Peste câteva ceasuri, unul din acei misterioşi mesageri cereşti, care preced cohorta nenumărată a semenilor lor, lunecând o dată cu liziera zorilor înspre soare-apune, rosti cuvântul de trezire la urechea adormitului, care se ridică şi rosti un nume fără să ştie de ce, şi al cui era.
Halpin Frayser nu era nici filosof, nici om de ştiinţă. Faptul de-a fi rostit cu voce tare, trezindu-se dintr-un somn adânc în inima pădurii, un nume ce nu figura în memoria lui, nu stârni în el o curiozitate care să-l împingă să studieze fenomenul. Socoti curios faptul, apoi, după un fior ascuţit, parcă din respect faţă de opinia curentă care socotea nopţile răcoroase în acest anotimp, se culcă din nou şi adormi. De astă dată, însă, somnul îi fu bântuit de-un vis.
Călca pe-un drum prăfos, a cărui albeaţă era şi mai mare în întunecimile crescânde ale unei nopţi de vară. Nu ştia de unde vine, unde duce drumul, de ce se afla pe el. Dar totul îi părea simplu şi firesc, aşa cum se întâmplă întotdeauna în vis, căci în ţara nălucilor nu te miră nimic, şi raţiunea renunţă la domnia ei. În curând, ajunse pe-un drumeag ce se desfăcea din drumul mare şi care părea părăsit de mult. Halpin Frayser se gândi că nimeni nu-l mai străbătuse de mult, fiindcă ducea pesemne spre nişte locuri blestemate; totuşi, îl luă fără ezitare, mânat parcă de-o poruncă necunoscută.
Pe măsură ce înainta, îşi dădea seama că drumul era bântuit de nişte prezenţe invizibile, cărora spiritul său nu le putea ghici o formă precisă. Din ambele părţi, printre arbori, auzea un murmur incoerent, rostit într-o limbă străină pe care-o înţelegea pe jumătate. Şi le tălmăci ca frânturi din preludiul unui complot monstruos îndreptat împotriva trupului şi sufletului său.
Se întunecase de-a binelea de mult; totuşi, pădurea nesfârşită prin care înainta era scăldată într-o lumină pală ce venea de nu se ştie unde, căci nimic nu lăsa o umbră în această misterioasă luminozitate. Într-un vechi făgaş, o băltoacă, lăsată de-o ploaie destul de recentă, îl izbi cu reflexele ei cărămizii. Se aplecă să-şi înmoaie mâinile: le retrase pătate de sânge! Atunci abia băgă de seamă că jur împrejur era sânge peste tot. Pete sinistre apăreau pe frunzele mari ale plantelor sălbatice din marginea drumului. Între făgaşuri, colbul uscat era ciuruit de-o ploaie roşietică. Pete mari roşii murdăreau trunchiurile arborilor printre frunzele cărora cădea, filtrată, o rouă funebră.
Spectacolul îi inspiră un simţământ de spaimă, cu toate că totul îi părea foarte firesc. Era ca şi cum s-ar fi aşteptat de mult să privească această scenă, damnat s-o vadă ca ispăşire a unei crime de care nu-şi putea aminti, deşi avea simţământul vinovăţiei. O nouă spaimă, adăugată misterioaselor ameninţări ale decorului înconjurător. Încercă zadarnic să-şi recheme în memorie tot drumul vieţii, pentru a descoperi clipa în care s-ar fi făcut vinovat de ceva. Roiuri de incidente şi imagini disparate îi năpădiră spiritul, ştergându-se reciproc sau împletindu-se unele cu altele, cu zgomot enorm, fără să poată afla ceea ce voia. Eşecul îi spori spaima; avea impresia limpede că ucisese pe cineva în beznă, fără să-şi dea seama pe cine şi de ce.
