Veni şi clipa în care suferinţa celorlalţi nu le mai ajunse; aveau nevoie de spectacolul ei.
Nu era necesară nici un fel de calificare pentru a fi arestat. Raziile aveau loc pretutindeni: era ridicată toată lumea, fără nici o excepţie. A fi om era singurul criteriu.
În dimineaţa aceea, Pannonique ieşise să se plimbe prin Jardin des Plantes1.
Organizatorii sosiră la faţa locului şi cercetară parcul în amănunţime. Tânăra se trezi urcată într-un camion.
Era chiar înaintea primei emisiuni: oamenii nu ştiau încă ce avea să li se întâmple. Erau indignaţi. La gară, i-au înghesuit într-un vagon pentru animale.
Pannonique observă că îi filmau: erau escortaţi de mai multe camere care nu pierdeau nici o frântură din neliniştea lor.
Atunci înţelese că revolta lor nu numai că nu servea la nimic, dar era şi telegenică. Rămase deci impasibilă ca un bloc de marmură pe tot parcursul călătoriei, în jurul ei copiii plângeau, adulţii bombăneau, bătrânii se sufocau.
I-au debarcat într-un lagăr care semăna cu cele, nu atât de îndepărtate, din timpul regimului nazist, cu o singură excepţie notabilă, totuşi: peste tot erau instalate camere de supraveghere.
Nu era nevoie de nici un fel de calificare pentru a fi organizator. Şefii puneau candidaţii să defileze şi îi reţineau pe cei care aveau „feţele cele mai semnificative”. Apoi îi puneau să răspundă la nişte chestionare privind comportamentul.
Zdena, care nu reuşise în viaţa ei la nici un examen, fu admisă. Era extrem de mândră din pricina asta. De acum înainte putea spune că lucra în televiziune. La douăzeci de ani, fără nici un fel de studii, o primă slujbă: prietenii ei vor înceta în sfârşit să-şi mai bată joc de ea.
I se explicară regulile emisiunii. Responsabilii o întrebară dacă aceasta o şoca.
— Nu. E tare, răspunse ea.
Vânătorul de capete îi spuse gânditor că aşa şi era.
— E exact ce-şi doresc oamenii, adăugă el. S-a terminat cu afectarea, cu gingăşiile.
A răspuns satisfăcător la celelalte teste, dovedind că era capabilă să dea în necunoscuţi, să strige în gura mare insulte gratuite, să-şi impună autoritatea, să nu se lase înduioşată de rugăminţi.
— Tot ce contează e respectul publicului, spuse unul dintre responsabili. Nici un spectator nu merită dispreţul nostru.
Zdena era întru totul de acord.
Postul de caporal2 era al ei.
— Veţi fi strigată caporala Zdena, i se spuse.
Termenul militar îi plăcu.
— Ai papagal, caporală Zdena, îşi apostrofă ea imaginea din oglindă.
Deja nu mai observa că era filmată.
Ziarele nu mai vorbeau decât despre asta. Editorialele ardeau, marile conştiinţe tunau şi fulgerau.
Cât despre public, acesta ceru mai mult încă de la prima difuzare. Emisiunea, intitulată sobru „Concentrarea”, obţinu o audienţă record. Teroarea nu fusese nicicând indusă atât de direct.
„Se petrece ceva”, spuneau oamenii.
Camera avea ce să filmeze. Îşi plimba ochii ei fără număr peste barăcile în care erau încartiruiţi prizonierii: nişte latrine mobilate cu saltele de paie suprapuse.
Comentatorul descria duhoarea de urină şi umezeala îngheţată pe care, din păcate, televiziunea nu le putea transmite.
Fiecare caporal avea dreptul la câteva minute de prezentare.
Zdena nu-şi mai încăpea în piele. Camera nu va avea ochi decât pentru ea mai bine de cinci sute de secunde. Şi acest ochi sintetic prevestea alte milioane de ochi de carne.
— Nu pierdeţi această ocazie ca să deveniţi simpatici tuturor, le spuse unul din organizatori caporalilor. Publicul vede în voi nişte brute grosolane: dovediţi-le că sunteţi umani.
— De asemenea, nu uitaţi că televiziunea poate fi o tribună pentru aceia dintre voi care au idei, idealuri, le suflă un altul cu un zâmbet pervers care spunea multe despre atrocităţile pe care spera să-i audă proferându-le.
Zdena se întreba dacă are idei. Învălmăşeala din cap, pe care o numea pompos gândire, nu-i luase minţile până într-atât încât să ajungă la o asemenea concluzie.
Dar spera să nu întâmpine nici un fel de dificultate în a inspira simpatie.
O naivitate curentă: oamenii nu ştiu cât îi urâţeşte televiziunea. Zdena îşi pregăti discursul în faţa oglinzii fără să-şi dea seama că, probabil, camera nu va avea faţă de ea aceeaşi indulgenţă ca imaginea sa din oglindă.
Spectatorii aşteptau cu nerăbdare prezentarea caporalilor: ştiau că e posibil să-i urască şi că aceştia ar putea-o chiar căuta cu lumânarea, că vor furniza repulsiei lor un plus de argumente.
Şi n-au fost deloc dezamăgiţi. Din perspectiva mediocrităţii celei mai abjecte, declaraţiile caporalilor le întrecură chiar aşteptările.
Au fost de-a dreptul întorşi pe dos de discursul unei tinere cu o mină necioplită care se numea Zdena.
