Când m-am văzut prima oară într-o oglindă, am râs: nu credeam că sunt eu. În prezent, când îmi privesc reflexia, râd: ştiu că sunt eu. Iar atâta hidoşenie are ceva caraghios. Porecla mi-a venit repede. Trebuie să fi avut vreo şase ani când un puşti m-a strigat în curte: „Quasimodo! Quasimodo!”.
Cu toate acestea, niciunul dintre ei nu auzise vreodată de Victor Hugo. Dar numele de Quasimodo fusese atât de bine găsit, încât era suficient să-l auzi pentru a-l înţelege.
Nu mi s-a mai spus altfel.
Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să vorbească despre frumuseţe, cu excepţia persoanelor îngrozitor de urâte. Sunt cea mai urâtă persoană pe care am întâlnit-o: aşadar, consider că eu am acest drept. Este un asemenea privilegiu, încât nu îmi regret soarta.
Şi-apoi, există o voluptate în a fi hidos. De pildă, nimeni nu încearcă o plăcere mai mare decât mine plimbându-se pe stradă: scrutez chipurile trecătorilor, în căutarea acelei clipe sacre în care voi intra în câmpul lor vizual – le ador reacţiile, ador teroarea unuia, mutra scârbită a altuia, îl ador pe cel care-şi întoarce privirea de jenă, ador fascinaţia copilărească a celor care nu mă pot slăbi din ochi.
Aş vrea să le strig: „Şi încă nu-mi vedeţi decât chipul! Dacă mi-aţi putea contempla trupul, să vedeţi atunci cum aţi rămâne cu gura căscată”.
Există ceva prost asimilat în legătură cu frumuseţea: toată lumea este de acord că aspectul exterior are prea puţină importanţă, că sufletul este cel care contează etc. Or, continuăm să ridicăm în slăvi starurile aparenţei şi să condamnăm la uitare moacele de soiul meu.
Cum mai mint oamenii. Mă întreb dacă o fac în mod conştient. Tocmai asta mă enervează: ideea că mint fără să ştie.
Îmi vine să le-o zic în faţă: „N-aveţi decât să faceţi pe puritanii, dacă aşa vă place. Să afirmaţi sus şi tare că nu-i judecaţi pe oameni după chip, dacă asta vă amuză. Dar nu vă lăsaţi traşi pe sfoară!”.
Faţa mea seamănă cu o ureche. Este concavă, cu absurde umflături de cartilaje care, în cel mai bun caz, corespund zonelor unde te-ai aştepta să vezi un nas sau o arcadă, dar care, cel mai adesea, nu seamănă cu nici un relief facial cunoscut.
În locul ochilor, am două fante flasce cu supuraţii permanente. Albul globilor mei oculari este injectat de sânge, ca al personajelor negative din literatura maoistă. Plutesc în ei pupile cenuşii, asemenea unor peşti morţi.
Claia de păr evocă acele carpete din acrii care par murdare chiar imediat după ce au fost spălate. Mi-aş rade cu siguranţă craniul dacă nu ar fi acoperit cu o eczemă.
Dintr-un rest de milă pentru anturajul meu, m-am gândit să-mi las barbă şi mustaţă. Am renunţat, căci nu m-ar fi ascuns îndeajuns: într-adevăr, pentru a fi prezentabil, ar fi trebuit să îmi crească barbă chiar şi pe frunte şi pe nas.
Cât despre expresia mea, dacă există vreuna, fac trimitere la Hugo vorbind despre cocoşatul de la Notre-Dame: „Grimasa era chipul său”.
Mă numesc Epiphane Otos-Otos ca ascensoarele, dar cu care nu am nimic de-a face. M-am născut de sărbătoarea Regilor Magi: părinţii mei nu izbuteau să se hotărască între Gaspard, Melchior şi Baltazar. Au ales aşadar acest prenume pe care îl socoteau suma celor trei.
Astăzi, că sunt adult, oamenii cred că se cuvine să mă respecte. Asta nu-i împiedică să le fie îngrozitor de greu să-mi spună Epiphane1.
Sunt slab, ceea ce poate fi frumos la un bărbat, dar subţirimea mea e dezagreabilă.
Hristos pe cruce are o anumită alură cu pântecul scobit şi coastele la vedere. Majoritatea oamenilor descărnaţi seamănă cu nişte biciclete, ceea ce e chiar drăguţ.
Cât despre mine, te-ai gândi mai degrabă la un pneu spart. La fel cu câinii Shar Pei, am prea multă piele. Osatura mea sfrijită şi biata mea carne plutesc în interiorul acestui veşmânt caraghios care, prost umplut, nu poate decât să flendure.
Am încercat să port haine strâmte, pentru ca ele să joace rolul la care epiderma mea a renunţat: rezultatul a fost atroce. învelişul meu flasc se încreţea ca o pernă cu câlţi şi păream în acelaşi timp şubred şi gras.
Mă îmbrac, aşadar, în haine prea largi: în felul acesta, par scheletic, ceea ce nu îmi displace. Oameni bine intenţionaţi vor să mă sfătuiască:
— Ar trebui să mâncaţi mai mult.
— De ce? Aţi vrea ca urâţenia mea să ocupe mai mult spaţiu?
Căci nu îmi place ca lumea să se ocupe de mine.
Există ceva prost înţeles în legătură cu Quasimodo: cititorii nu pot decât să-l îndrăgească – este atât de oribil, sărmanul, îţi este milă de el, s-a născut victimă.
Când se îndrăgosteşte de Esmeralda, îţi vine să-i strigi frumoasei: „Iubeşte-l! Este dezarmant! Nu te opri la aspectul său exterior!”.
Toate astea sunt foarte frumoase, dar de ce ne-am aştepta la mai multă obiectivitate din partea Esmeraldei decât din partea lui Quasimodo? Ce altceva a făcut el decât să se oprească la aspectul exterior al creaturii? Se simte îndreptăţit să ne arate superioritatea frumuseţii interioare în raport cu frumuseţea vizibilă. În cazul acesta, ar trebui să se îndrăgostească de o babă ştirbă: abia atunci ar fi credibil.
