Viewing Single Post
AnnaE
#0

La început nu era nimic. Iar nimicul nu era nici gol, nici pustiit şi nu avea nevoie de nimic în afară de sine însuşi. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Pentru nimic în lume nu ar fi creat ceva. Nimicul nu doar că-i era prielnic: mai mult, îl copleşea.

          Dumnezeu avea ochii veşnic deschişi şi ficşi. Dacă ar fi fost închişi, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu era nimic de văzut, iar Dumnezeu nu privea la nimic. Era plin şi dens ca un ou tare, cu care se mai asemăna prin nemişcare şi rotunjime.

          Dumnezeu era satisfacţia desăvârşită. Nu voia nimic, nu aştepta nimic, nu percepea nimic, nu refuza nimic şi nimic nu-l interesa. Viaţa era deplinătate până acolo încât nu mai era viaţă. Dumnezeu nu trăia, ci exista.

          Pentru el, propria-i existenţă nu avusese vreun început perceptibil. Primele fraze ale unora dintre marile cărţi sunt atât de discrete încât le uiţi pe dată şi ai impresia că eşti prins în lectură de la începutul vremurilor. Tot astfel, era cu neputinţă să-ţi dai seama când anume începuse Dumnezeu să existe. Parcă ar fi existat dintotdeauna. Dumnezeu nu avea limbaj, deci nu avea nici gândire. Era saţietate şi eternitate. Totul dovedea cum nu se poate mai bine că Dumnezeu era Dumnezeu. Iar această evidenţă nu avea nici o importanţă, fiindcă lui Dumnezeu nu-i păsa câtuşi de puţin că e Dumnezeu.

          Ochii fiinţelor vii posedă cea mai uimitoare dintre proprietăţi: privirea. Ceva mai neobişnuit nici că există. Despre urechile vietăţilor nu se spune că au o „ascultare”, nici despre nările lor că au o „mirosire” sau o „adulmecare”

          Ce este privirea? Cu neputinţă de spus. Nici un cuvânt nu se poate apropia de strania-i esenţă. Şi totuşi, privirea există. Ba chiar puţine sunt realităţile care există în asemenea măsură.

          Ce deosebeşte ochii care au o privire de cei care nu o au? Această deosebire poartă un nume: viaţa. Viaţa începe acolo unde începe privirea.

          Dumnezeu nu avea privire.

          Singurele ocupaţii ale lui Dumnezeu erau deglutiţia, digestia şi, ca o consecinţă directă, excreţia. Aceste activităţi vegetative treceau prin corpul lui Dumnezeu fără ca el să prindă de veste. Hrana, mereu aceeaşi, nu era destul de tentantă ca să o bage în seamă. Nici băutura nu avea alt statut. Dumnezeu deschidea toate orificiile necesare pentru ca alimentele solide şi lichide să treacă prin el.

          Este şi motivul pentru care, în acest stadiu al dezvoltării lui, îl vom numi pe Dumnezeu „tubul”.

          Există o metafizică a tuburilor. Cu privire la furtunuri, Slawomir Mrozek a scris cuvinte despre care nu se ştie dacă sunt tulburător de adânci sau minunat de hazlii. Poate că sunt şi una, şi alta: tuburile sunt stranii combinaţii de plin şi de gol, materie găunoasă, o membrană de existenţă ce protejează un fascicul de inexistenţă. Furtunul este versiunea flexibilă a tubului: deşi e moale, rămâne la fel de enigmatic. Dumnezeu avea supleţea furtunului, dar rămânea rigid şi inert, confirmându-şi astfel natura de tub. Se bucura de serenitatea absolută a cilindrului. Filtra universul şi nu reţinea nimic.

          Părinţii tubului erau neliniştiţi. Chemară medici să se aplece asupra cazului acestui segment de materie care nu părea să trăiască.

          Doctorii îl întoarseră pe o parte şi pe alta, îi dădură palme peste unele articulaţii ca să vadă dacă are mecanisme reflexe şi constatară că nu avea. Ochii tubului nici nu clipiră când clinicienii îl examinară cu o lampă.

          — Copilul ăsta nu plânge niciodată şi nu se mişcă niciodată. Un sunet nu-i iese din gură, ziseră părinţii.

          Medicii diagnosticară o „apatie patologică”, fără să-şi dea seama că era o contradicţie în termeni:

          — Copilul dumneavoastră este o legumă. E foarte îngrijorător.

          Părinţii se simţiră uşuraţi auzind ceea ce li se păru a fi o veste bună. O legumă însemna viaţă.

          — Trebuie spitalizat, decretară doctorii.

          Părinţii nu luară în seamă acest imperativ. Aveau deja doi copii care aparţineau speciei umane: nu găseau că ar fi inacceptabil să mai aibă, pe deasupra, şi o progenitură vegetală. Ba chiar erau aproape înduioşaţi.

          Îl numiră cu delicateţe „Planta”.

          Aici se înşelau cu toţii. Căci plantele, inclusiv legumele, deşi au o viaţă imperceptibilă pentru ochiul omenesc, au totuşi o viaţă. Freamătă la apropierea furtunii, plâng de bucurie în revărsatul zorilor, îmbracă o platoşă de dispreţ când sunt agresate şi se prind în dansul celor şapte văluri1 când vine vremea polenizării. Că au o privire nu încape îndoială, deşi nimeni nu ştie unde le sunt pupilele.

          Pe când tubul era pură pasivitate. Nimic nu-l afecta, nici schimbarea vremii, nici căderea nopţii, nici sumedenia de mici emoţii ale fiecărei zile, nici marile, inefabilele mistere ale tăcerii.

          Cutremurele de pământ săptămânale din Kansai, care-i făceau să plângă de spaimă pe cei doi fraţi mai mari, nu aveau nici o putere asupra lui. Scara Richter era pentru alţii, într-o seară, un seism de 5,6 grade zgudui muntele pe care trona casa; plăci din tavan s-au prăbuşit peste leagănul tubului. Când l-au scos de dedesubt, era nepăsarea întruchipată: ochii lui îi pironeau fără să-i vadă pe neciopliţii care veniseră să-l deranjeze sub dărâmături, unde îi era cald şi bine.

Attachments