În galopul întins al calului meu, defilam printre ventilatoare.
Aveam şapte ani. Nu exista plăcere mai mare decât să-mi şuiere vântul în creier. Cu cât şuierul vitezei era mai mare, cu atât intra mai mult oxigen şi-ţi alunga toate gândurile.
Bidiviul meu ajunse în Piaţa Marelui Ventilator, mai vulgar numită şi Piaţa Tien An Men. O luă la dreapta, pe Bulevardul Urâţeniei Locuibile.
Ţineam frâul cu o mână. Cealaltă mână măsura întinderea imensităţii mele lăuntrice, mângâind rând pe rând crupa calului şi cerul de deasupra Beijingului.
Eleganţa cu care călăream strivea trecătorii, scuipaţii, măgarii şi ventilatoarele.
Nu era nevoie să dau pinteni calului. China îl făurise după asemănarea mea: era întruchiparea însăşi a vitezelor mari. Funcţiona nutrindu-se cu fervoarea intimă şi cu admiraţia mulţimilor.
Încă din prima zi, înţelesesem axioma: în Cetatea Ventilatoarelor, tot ce nu era splendid era hidos.
Ceea ce e totuna cu a spune că aproape totul era hidos.
Consecinţă directă: frumuseţea lumii eram eu.
Să nu se înţeleagă cumva că acei şapte ani ai mei de piele, de carne, de păr şi de oase ar fi putut eclipsa făpturile de vis din grădinile lui Allah şi din ghetoul comunităţii internaţionale.
Frumuseţea lumii era falnica mea defilare în plină zi, era iuţeala calului meu, era craniul meu desfăşurat ca o velă în suflul ventilatoarelor.
Beijingul mirosea a vomă de copil.
Pe Bulevardul Urâţeniei Locuibile nu se auzea decât zgomotul galopului menit să acopere hârâitul din gâtlejuri, interdicţia de a intra în vorbă cu chinezii şi vidul înfricoşător din priviri.
În apropierea barierei, bidiviul îşi încetini goana pentru a permite gărzilor să mă identifice. Nu le-am părut mai suspectă decât de obicei.
Am pătruns în inima ghetoului Sanlitun, unde locuiam de la inventarea scrisului, adică de aproape doi ani, cam de prin neolitic, sub regimul Bandei celor Patru.
„Lumea este tot ceea ce se întâmplă”, scria Wittgenstein în proza sa admirabilă.
În 1974, Beijingul nu se întâmpla: nu văd cum aş putea exprima mai bine situaţia.
Wittgenstein nu era lectura mea favorită la şapte ani. Ochii mei, însă, precedaseră silogismul de mai sus şi ajunseseră la concluzia că Beijingul nu prea avea legătură cu lumea.
Eu mă împăcăm cu situaţia: aveam un cal şi o aerofagie tentaculară în creier.
Eu aveam totul. Eram o epopee interminabilă.
Nu mă simţeam înrudită decât cu Marele Zid: singura construcţie omenească vizibilă de pe Lună, cel puţin el era croit la scara mea. El nu-ţi închidea privirea, ci o conducea spre infinit.
În fiecare dimineaţă o sclavă venea să-mi aranjeze părul.
Ea nu ştia că era sclava mea. Se credea chinezoaică. De fapt, nu avea nici o naţionalitate, de vreme ce era sclava mea.
Înainte de Beijing, am locuit în Japonia, unde se găseau cele mai bune sclave. In China, calitatea sclavelor lăsa de dorit.
În Japonia, când aveam patru ani, aveam o sclavă plină de devoţiune faţă de mine. Se prosterna deseori la picioarele mele. Mă simţeam bine.
Sclava din Beijing nu cunoştea aceste reguli de conduită. Dimineaţa începea prin a-mi pieptăna părul lung: era lipsită de îndemânare ca o brută. Urlam de durere şi îi administram în minte o mulţime de lovituri de bici. Pe urmă, îmi împletea una sau două cozi superbe, cu acea artă ancestrală a împletitului căreia Revoluţia Culturală nu i-a clintit un fir. Eu preferam să-mi facă o singură coadă: mi se părea că asta se potrivea mai bine unei persoane de rangul meu.
Chinezoaica aceasta se numea Tre, nume pe care din capul locului l-am găsit inadmisibil. I-am adus la cunoştinţă că avea să poarte numele sclavei mele japoneze, care era fermecător. M-a privit cu un aer aiurit şi a continuat să se numească Tre. Din ziua aceea, am înţeles că era ceva putred în politica acestei ţări.
Unele ţări acţionează asemenea unor droguri. Este şi cazul Chinei, care are puterea uimitoare de a-i face să-şi dea ifose pe toţi cei care au fost acolo, ba chiar şi pe toţi cei care vorbesc despre ea.
Ifosele te îndeamnă să scrii. De unde numărul extraordinar de cărţi despre China. După imaginea ţării care le-a inspirat, aceste scrieri reprezintă tot ce există mai bun (Leys, Segalen, Claudel) sau mai rău.
Nici eu n-am făcut excepţie de la regulă.
China m-a făcut să-mi dau mari aere.
Eu aveam însă o scuză pe care puţini sinomani de trei parale o pot invoca: eu aveam cinci ani când am ajuns aici şi opt ani când am plecat.
Îmi amintesc foarte bine ziua când am aflat că urmam să trăiesc în China. Aveam abia cinci ani, dar înţelesesem deja esenţialul, şi anume că aveam să mă pot lăuda.
Este o regulă fără excepţii: chiar şi cei mai mari detractori ai Chinei resimt ca pe o ridicare în rang perspectiva de a pune piciorul acolo.
